Arta de a fi Geisha

De fapt este un pleonasm sa spunem "arta de a fi geisha" sau "arta geishelor" deoarece gei inseamna arta iar sha persoana asadar geisha = artist.

Daca mergeti in Kyoto nu veti auzi termenul de geisha. Termenul mai corect ar fi geiko (ko=persoana, copil). Geisha a originat din Tokyo si a ajuns astfel cunoscut in intreaga lume.

Mai demult, geiko se pregateau pentru carierele lor de la o varsta frageda, dar astazi aceasta pregatire nu incepe mai devreme de 15 ani. Fetele pot deveni ucenice, numite maiko (mai=dans) dupe ce au terminat scoala obligatorie. Cele care trec prin aceasta etapa pregatitoare pentru cel putin 3 ani devin foarte respectate ca profesioniste.

Si ucenicele si profesionistele dedica 24 de ore din 24, 7 zile din 7 artei lor. Ucenicele locuiesc in case numite yakata sau okiya impreuna cu o femeie care conduce intreaga casa. I se spune okaa-san (mama). Dupa traditie o persoana care se decide sa invete o arta traditionala este adoptata de familia profesorului cu care are o relatie parinteasca. Aceasta se aplica si studentilor care invata ceremonia ceaiului. O okiya va imprumuta o varietate de kimono-uri ucenicei si va plati studiile ei. In schimb, maiko va da inapoi casei un procent din castigurile ei pentru a-si plati "datoria". Studiile zilnice constau in dans traditional, cantat, ceremonia ceaiului, ikebana, caligrafie, cantat la diverse instrumente (in special koto si shamisen).

Ca peste tot in Japonia, umilinta si respectul pentru cei mai in varsta si mai experimentat pot fi observate si in relatia maiko-geiko. Ucenicele le spun colegelor lor mai in varsta onee-san (sora mai mare). Impreuna ele merg la petreceri si invata sa danseze si sa toarne sake invitatilor. Deasemenea clientii le pot privi pe maiko dansand pe muzica cantata profesionist de geiko. Geiko sunt de multe ori active chiar si la o varsta foarte inaintata. Cele mai batrane au peste 90 de ani.

Nu numai muzica si dansul contribuie la atmosfera relaxata ci si cateva jocuri. Unul destul de popular este "jocul tigrului" similar cu jocul nostru "piatra, foarfece, hartie". Un paravan mare de hartie este asezat intre un client si o geiko si ei trebuie sa imite in acelasi timp un vanator, o batrana sau un tigru. Nu se pot vedea unul pe altul dar ceilalti invitati se amuza vazand-o pe batranica cum il bate pe vanator sau este mancata de tigru. Toata aceasta distractie este acompaniata de turnarea a si mai mult sake in cupele care nu trebuie sa se usuce.

Chiar daca maiko si geiko trebuie sa gaseasca intotdeauna moduri noi in care sa-i faca pe invitati fericiti, clientii (spre nemultumirea europenilor si a americanilor) nu se vor putea astepta niciodata la "alte tipuri de servicii" (ca sa ma exprim frumos :P). De obicei se pot gasi oameni importanti printre invitati si ceea ce este cel mai important pentru ei este atmosfera intima de confidentialitate. Intr-o camera in care se serveste ceai ("tearoom") ei pot vorbi despre orice, fara sa se ingrijoreze ca cineva din afara camerei va afla vreodata.

Am considerat ca aceste femei atat de muncitoare, gratioase si inteligente merita sa apara intr-un blog despre arta (deoarece aceasta este viata lor) in speranta ca vor fi mai bine intelese si apreciate (desi probabil ca nimeni nu va intelege cu adevarat vreodata intreaga lor istorie si societate). Imi pare rau ca am postat atat de tarziu :( Chiar mi-ar fi placut sa vad cateva commenturi si sa pot sa va raspund daca aveti intrebari.

~Owari~

Ce tip de arta va atrage?

Acest post are scopul inceperii unei scurte dezbateri despre forma de arta care va atrage cel mai mult. Incredibil, dar multa lume cand aude cuvantul "arta" se gandeste automat la pictura. Sa fie acest fapt generat de popularitatea acestui mod de transpunere vizuala, sau pur si simplu o generalizare grosolana generata de lipsa de interes? Nu vreau sa intelegeti, Doamne fereste, ca as fi impotriva picturii, dar sincera sa fiu am auzit putina lume numind sculptura, spre exemplu, tipul de arta cel mai apreciat. Asadar, in cazul in care aveti o anumita preferinta, va rog sa ne-o impartasiti in scurtul timp ramas pana domnul profesor va zice "Stop bloggin'!". Sper ca aceasta dezbatere va fi cat se poate de subiectiva :)

O istorie a desenului animat

• Istoria desenului animat a cunoscut trei faze

Inventarea desenului animat atribuită nord-americanului Stuart James Blackton consitituie o primă etapă din această zbuciumată istorie. În 1906, americanul a realizat istoricul film Humorous Phases of a Funny Face, unde se poate vedea cum o mână desenează cu un cărbune, şi pe ecran prind contur diferite forme.
Cea de-a două etapă, cea clasică este marcată de „Fantasmagorie“ a lui Cohl, regizorul francez fiind considerat pionier al animaţiei mondiale, prin realizarea primelor filme de păpuşi şi a primului personaj de desen animat, Fantoche (Le Cauchemar de Fantoche/Coşmarul lui Fantoche). Apogeul este atins însă de Walt Disney. El debutează în 1923, fiind cunoscut, înainte de toate, ca un „creator de personaje, expresie de o aleasă virtuozitate şi desăvârşire a antropomorfismului său“. În aceeaşi perioadă îşi fac debutul fraţii Max şi Dave Fleischer creatori ai clovnului Koko, ai lui Popeye marinarul sau ai provocatoarei Betty Boop. Nu trebuie uitaţi nici Joseph Barbera – William Hanna, părinţii popularilor Tom şi Jerry, a ursului Yogi şi a familiei Flintstone.

Cea de-a treia perioadă este marcată de folosirea computerelor în industria cinematografică. În 1995, John Lasseter, creează primul film de animaţie computerizat, în combinaţie cu tehnica tradiţională a animaţiei, „Toy Story I“, distins cu Premiul Oscar.
Din seria de succese „computerizate“ se disting şi simpaticii monştrii din Monsters & Co., peştişorul Nemo sau Shrek.
Personal, pot spune ca cea de-a doua perioada mi-a placut cel mai mult, deoarece este perioada care se suprapune copilariei mele, cu desene ca: "Tom si Jerry", "Scooby-Doo" si "Looney Tunes".

Tom si Jerry

Tom si Jerry reprezinta mult mai mult decat un desen animat de succces, fiind o adevarat legenda pentru multe generatii de copii, care le-au urmarit aventurile de sute de ori, chiar daca au existat voci care i-au acuzat pe simpaticii eroi de violenta. Chiar si asa, un copil care nu a vazut nici macar un episod din longeviva - si aparent fara de sfarsit - serie a aventurilor motanului Tom si soricelului Jerry a pierdut enorm.
Creatie a genialilor William Hanna si Joseph Barbera (cunoscuti ca Hanna-Barbera, responsabili intre altele pentru succesul inregistrat de celebrul serial Familia Flinstone), Tom si Jerry au fost poate cea mai de succes serie de desene animate, cu nenumarate premii si milioane de fani.

Personajele:

Tom este o pisica cu o blana gri cu reflexe albastrui (sau invers, in functie de episod) care traieste o viata linistita si comoda in casa, fiind sacaita mereu de Jerry, un soricel cafeniu care de regula sta in aceeasi locuinta, ascuns in gaura sa, frumos mobilata cu un pat dintr-o cutie mare de chibrituri si alte piese de mobilier de. Tom este foarte impulsiv si se enerveaza repede, in timp ce Jerry este mult mai inteligent si mai oportunist. Desi plin de energie si hotarat sa termine cu acest soricel insuportabil, Tom nu se poate pune cu Jerry, care il infrange mereu.

La finalul fiecarui episod Jerry este de obicei marele invingator, in timp ce Tom incearca sa isi revina dupa o noua infrangere. Foarte rar Tom castiga, dar uneori ambii pierd, cel mai adesea fiind dati afara din casa sau pierzandu-si iubitele.

In episoadele de Craciun Tom ajunge sa il salveze pe Jerry de la moarte sau chiar sa faca schimb de cadouri. Ambele personaje par sa aiba tendinte destul de sadice, facandu-le placere sa se chinuiasca reciproc in numeroase ocazii. Cu toate acestea Tom pare sa dea dovada de mai multa compasiune, intrand in panica atunci cand crede ca Jerry este grav ranit sau mort, iar Jerry nu ezita sa foloseasca asta in avantajul sau.

KABUKI LA SIBIU

Kabuki la Sibiu Compania Heisei Nakamuraza, unul dintre cele mai cunoscute nume in teatrul kabuki, va deschide Festivalul International de Teatru de la Sibiu de anul acesta cu piesa “Natsu Matsuri Naniwa no Kagami” (Reflectare a festivalului din Osaka), scrisa in anul 1745. Compania Heisei Nakamura va sustine in cadrul aceluiasi Festival in total 4 reprezentatii in zilele de 29, 30, 31 mai si 1 iunie, dupa urmatorul program: 29, 30, 31 mai: ora 22.001 iunie: ora 19.00 Toate spectacolele vor avea loc la Hala Libra-Balanta din Sibiu, iar durata unui spectacol va fi de 2h. Compania Heisei Nakamuraza numara aproximativ 88 de membri si va fi condusala Sibiu de domnul Jun’ichi Sakumoto .Compania a sustinut recent spectacole de kabuki la New York si Berlin. Este prima reprezentatie in intregime a unei piese de kabuki in Romania, in interpretarea exceptionala a unor actori de prestigiu ai acestui gen de teatru traditional japonez. Pretul unui bilet este de 20 lei. Detalii puteti gasi si pe site-ul oficial al Festivalului International deTeatru Sibiu 2008: http://www.sibfest.ro/

Francisco de Goya si "monstrii"sai

"Ratiunea adormita produce cu siguranta monstrii. Dar si ratiunea infometata produce tot monstrii." (Francisco de Goya)

"Pentru a putea să-şi dezvolte geniul, a trebuit să rişte ca arta lui să înceteze să mai placă" (André Malraux)

"În mormântul lui Goya se odihneşte vechea artă spaniolă, universul pierdut pentru totdeauna al toreadorilor, majos şi manolas, universul călugăriţelor, contrabandiştilor, bandiţilor şi vrăjitoarelor, întregul folclor bogat al peninsulei" (Théophile Gautier)

"Tot ceea ce îi datorează arta modernă a rămas în deplină opoziţie cu pictura academică şi neoclasicistă a epocii" (Pierre Gassier)

Francisco de Goya: Bătrânele sau Timpul (Hasta la Muerte), 1808-1810 - Musée de Beaux-Arts, Lille

Inceputuri


Francisco de Goya s-a născut la 30 martie 1746 la Fuendetodos, un mic sat în Aragon, în nordul Spaniei. Curând familia se va stabili la Zaragoza - capitala provinciei Aragon. Goya urmează şcoala la iezuiţi, după care intră ca ucenic în atelierul pictorului José Luzán Martinez, la care îşi va exersa arta desenului copiind gravuri. În 1763, încearcă să se înscrie în Academia Regală San Fernando din Madrid, dar este respins. Îşi continuă formaţia artistică sub îndrumarea lui Francisco Bayeu pentru ca, în 1773, să se căsătorească cu Josefa, sora mai mică a maestrului său. Goya va mai încerca încă o dată să fie primit în Academia San Fernando în anul 1766, dar va fi din nou respins (în 1795 va fi numit director al acestei instituţii !).

Perioada de creatie

Din 1774, Goya face parte din echipa de pictori care, la Madrid - sub conducerea lui Francisco Bayeu - pregăteau proiectele de goblenuri destinate palatelor regale de la Madrid şi Escorial. În scurtă vreme, începe însă să picteze după propriile sale idei. Astfel, în anul 1781 pictează altarul bisericii San Francesco el Grande din Madrid. După ce în 1783 pictează portretul contelui Floridablanca, acesta îl introduce în sferele cele mai înalte şi îl prezintă tânărului frate al regelui, Don Luis, care îi solicită pictorului executarea portretului familiei sale. Începând din anul 1785, Goya va fi preferatul principelui Osuna, care îi comandă mai multe lucrări, devenind, alături de rege, cel mai mare mecenat al artistului. Recunoaşterea oficială va veni în anul 1786, când devine pictor al Curţii Regale, cu o rentă de 15.000 reali pe an. În 1788, noul rege al Spaniei, Carol al IV-lea, îl menţine pe Goya în funcţia dobândită.

În anul 1792, artistul se îmbolnăveşte de o maladie care ne este necunoscută. După convalescenţa petrecută în Andaluzia, se întoarce la Madrid, dar este şi rămâne surd. Boala a influenţat starea fizică şi psihică a pictorului, care se reflectă în arta lui: aceasta câştigă în forţă interioară şi devine expresivă, răpitoare. Abia acum se naşte adevăratul geniu al lui Goya.

În anul 1795, Goya o cunoaşte pe Ducesa de Alba. Frumoasa doamnă, care rămăsese văduvă, îl invită la reşedinţa ei din Andaluzia, la Sanlácar, situată în apropiere de Cadix. Ducesa se dovedeşte totuşi inconstantă în sentimente, şi idila nu durează mult. Creaţiile lui Goya din această perioadă dovedesc un ascuţit spirit critic până la maliţiozitate, cu penelul său îşi va bate joc de toată lumea, chiar şi de persoanele regale. O dovadă în acest sens fiind de pildă celebrul tablou Portret al familiei lui Carol al IV-lea, realizat în anii 1800-1801. Artistul priveşte monarhia spaniolă cu un ochi lucid. Scriitorul Ernest Hemingway exclamă la vederea tabloului: "Pe fiecare din aceste chipuri Goya a imprimat dispreţul pe care îl nutreşte pentru ei. Trebuie să fi geniu pentru a-l putea convinge de contrariu pe rege, prea prost de altfel pentru a observa că pictorul curţii îl condamnă în ochii întregii lumi". Într-adevăr artistul expune pregnant vanitatea şi mediocritatea persoanelor portretizate.



Francesco de Goya: Familia lui Carol al IV-lea, 1800-1801 - Museo del Prado, Madrid
În afara tablourilor executate la comandă, pictorul realizează şi gravuri pe cicluri tematice. În "Los Caprichos" ("Capriciile", 1797-1799) - într-un număr de optzeci de gravuri - artistul prezintă fantasme care prind viaţă când raţiunea adoarme şi voinţa omului este guvernată de prostie, mârşăvie, durere sau dorinţe neînfrânate. În anii 1810-1815 urmează un al doile ciclu, "Los desastres de la guerra" ("Ororile războiului"), în perioada războiului cu Franţa napoleoniană şi a înăbuşirii sângeroase a revoltei populaţiei din Madrid. Represiunea răsculaţilor va face obiectul a două tablouri celebre: 2 mai 1808 - Masacrul de la Madrid, (1814) şi 3 mai 1808 - Împuşcarea revoltaţilor madrileni, (1814).


La Maja Desnuda, 1799-1800 - Museo del Prado, Madrid

La Maja Vestida, 1800-1803 - Museo del Prado, Madrid

Omul de geniu Francisco de Goya

La sfârşitul anului 1807, armatele franceze ocupă Spania, împăratul Napoleon aşează pe tronul Spaniei pe fratele său Joseph. La fel ca mulţi contemporani din toată Europa, Goya a crezut la început că domnia lui Napoleon va duce la răspândirea ideilor revoluţionare şi la democratizarea Spaniei. Aceste speranţe sunt şterse de războiul care va dura până în anul 1814, până în momentul retragerii trupelor franceze. După întoarcerea la tron a regelui Ferdinand al VII-lea, artistul trebuie să demonstreze că în timpul guvernării franceze a rămas fidel coroanei spaniole. Ultima lucrare care i-a fost comandată de rege- un tablou destinat catedralei din Sevilla - va fi executată în anul 1817.
Pe 20 iunie 1819 moare soţia pictorului, Josefa. Un an mai târziu, se va muta lângă Madrid, unde îşi cumpără o casă, pe care o va denumi cu umor negru "Quinta del Sordo" ("Casa Surdului"), însoţit de Leocadia Weiss, devenită tovarăşă de viaţă după moartea Josefei. Artistul trăieşte izolat de lume, stilul său devene grav, satira din tabloul Bătrânele (sau Hasta la Muerte, 1808-1810) capătă trăsături macabre într-un ciclu (1821-1823) de paisprezece scene înfiorătoare: "Doi bătrâni mâncând supă", "Saturn devorându-şi copiii" etc., care produc o impresie extraodinar de deprimantă, adeseori de-a dreptul insuportabilă. În creaţia lui, drumurile artei şi ale frumuseţii s-au separat, temele pictate necesitau alte categorii estetice, incluzând şi "urâtul". Privirea artistului transformă oroarea realităţii în opere pline de dramatism şi cruzime.


"Din ce cauză voi muri ?", gravură din ciclul Los Caprichos, 1797-1799

Un desen

“Ce este desenul? Ce inseamna sa desenezi?

Pentru mine, desenul este un mod de a gandi. Desenele au un caracter nemijlocit. Intr-o sesiune buna, desenul poate fi ca o aventura materiala accidentata dintr-o zi violenta care se manifesta prin lumina si ploaie. O zi fara desen este o zi pierduta.”

Antony Gormley, mai 2002

Datand din perioada 1981-1983, aceasta secventa comprima desene realizata la scara mare pe pereti. Ele se caracterizeaza printr_un contur din carbune lichid; un pigment negru, de consistenta cremoasa a fost amestecat cu ulei de in si aplicat viguros suprafetei cu o pensula din par de porc. Desenele implica un angajament fizic, peretele comportandu-se ca o suprafata problematica, opunand rezistenta. Desenele acestea sunt printre primele de care artistul a fost pe deplin multumit. “Pana la acest punct,” afirma acesta, “desenul a fost o maniera de a monitoriza oamenii si locurile, desi mi_am dorit intotdeauna ca ele sa fie mai mult de atat. Acesta este decorul a ceea ce ar putea fi arta, dar nu este pentru mine; originea lucrurilor, nu o reactie catre lume si continutul ei.”

Aceste desene pe perete, in principal in creion cu urme de carbune si de pastel, au fost realizate in Peckham, cand artistul avea grija de fiul

cel mic, Ivo. Acesta obisnuia sa mazgaleasca pe pagina alaturi de tatal sau. Gormley, dupa ce facea desenul principal, ii alegea un nume alcatuit dintr-un singur cuvant pe care il plasa in josul imaginii, iar pe langa acestea adauga cuvinte din dictionar, incercand sa il dea o definitie. “Mi-a placut aspectul ludic al desenelor – Ivo palavragind si mazgalind. Desenul parea o conversatie inregistrata, fara logica,

doar joaca.”

Realizate in perioada 1985-1988, la aceste desene artistul a folosit ulei, carbune si un pigment negru pe foi aspre, impaturite, de tipul Somerset Weave, pe care le-a descoperit in 1984. O parte din formele intalnite aici anticipeaza idei ale unor sculpturi urmatoare. Negrul contribuie la realizarea unei atmosfere melancolice.

In aceste desene domina caldura, in comparatie cu cele de mai devreme, alaturi de tonuri de culoarea mierii realizate cu ulei de in. Uleiul, lasat sa picure pe pagina sau intins pe o suprafata mai mare, creeaza forme simple la care sunt adaugate apoi imagini. Deseori, uleiul trece prin suportul desenului, oferindu-i acestuia un aspect vascos la atingere si o aroma placuta.

Folosirea propriilor lichide corporale ca mod de a desena s-a extins pe un numar de ani, de la mijlocul anilor ’80 pana la inceputul anilor’90. Pentru Gormley, sangele si sperma sunt materiale ale vietii si, de aceea, oferirea lor implica sacrificii. Marginea foii este vazuta ca un loc in care se iau nastere atat forma, cat si sensul. Primul desen din aceasta serie (1988) implica un jet de sange spontan din capilarele degetului mijlociu al mainii stangi pentru a crea o urma abstracta. In altele, balti sau picaturi de sange si/sau sperma erau lasate sa cada peste o hartie umeda realizand un efect cosmic, exploziv.

Desenele din aceasta serie au fost facute din pamant rosu adus din Lot, Franta, amestecat cu ulei din piele de iepure si apa. Pigmentul negru este inca prezent. Aspectul acestor desene reda ideea lui Gormley, “desenul este un loc unde ceva a avut loc din punct de vedere geologic”. Lucrarile devin astfel detinatoarele gandurilor si reflectiilor atat a preocuparilor actuale, cat si trecute.

Deoarece calatorea foarte mult, Gormley s-a rezumat la hartia Somerset Weave impaturita in 16 pentru o portabilitate mai mare. Pigmentul negru si cazeina nu au fost dizolvate in apa pentru a crea un aspect decolorat, asemanator acuarelelor. Hartia imbibata in apa permite o fluiditate mai mare, oferind si iluzionism. Stilul variaza intre abstract si romantic, in ceea ce priveste grafica, in principal alb si negru, si “posibilitatile aproape nelimitate” ale profunzimii. Notiunea de a explora desenul este privita din aceeasi perspectiva ca si profunzimea, nu este posibila in viata sau in sculptura – spatiul cosmic, apele foarte adanci”. Cercetarea in profunzime permite imaginatiei sa ajunga la scari microscopice sau macroscopice.

“Cateodata, negrul poate semnifica intuneric, un cer de noapte, un ocean intunecat. El este incercarea de a materializa ceea ce nu este material, idealul si, astfel, eu incerc sa substantializez ideea unei absente, unei lipse... Cred ca lucrul cu care constant ma joc este: intunericul din corpul nostru si intunericul din prapastie pot fi evocate si unite prin aceasta substanta.”

Gormley a experimentat si cu un substituent a cafelei de cicoare, fara carbune sau pigmenti aditionali, de aceasta data.

In timp ce imaginile din aceste desene ilustreaza preocupari actuale ale artistului, materialele folosite ilustreaza extinderea experimenteleor si interesor sale, materiale cum ar fi o felie de pepene – care este asezata in intregime pe foaia de lucru, uleiul – care este absorbit sau carbunele – care se intrepatrunde printre particulele hartiei. “Centre” sau “Heat” au fost realizate cu ajutorul unui sos Lousiana din ardei rosu pastrat intr-o sticla. Sticla era agitata iar sosul tasnea din ea, realizand o anumita traiectorie inainte de a ajunge vopsea. “Pentru mine, desenul nu inseamna sa fac imagini; el consta in testarea de idei si materiale [...] Ceea ce fac aceste desene este sa codifice, sa imi izoleze gandurile prin spatiul desenului”.

“Prin simplul fapt de e desena o linie pe o foaie de hartie realizezi o impartire care deosebeste ceea ce este deasupra de ceea ce este dedesubt si care poate fi citita ca un orizont sau ca o sectiune de traversare - una implica perspectiva si cealalta un mod de analiza. Ambele sunt abstractii ce permit spatiului sa fie privit intr_o maniera subiectiva.”

In 1997, Gormley a creat o serie de 43 de colaje, asamblate din vederi, fotografii sau imagini din ziare. Pe langa carbune, pigmenti si creion, el a folosit ulei de soia, ulei de masline, lac, liquin sau Tippex. Temele includ peisaje, principiul feminin, ecologia, paleontologia, astrologia, zborul, creierul, “a doua piele” etc.

Colorantul de anilina amestecat cu apa a devenit preferatul lui Gormley la inceputul mileniului. Aceasta are o componenta chimica, miros intepator, culoare rosie si este caustica. Lucrarile sale par ca se lupta cu incarnarea si descorpoarea.

“Intotdeauna caut o cale de a ma afla in spatele lucrurilor. Cum poti conveni existenta unui lucru, nu numai cum evolueaza interiorul sau, dar si relatia atat cu cele din jurul sau, cat si cu cele de care nu este constient?”

Seria “The Trajectory Field” din 2001 arata un alt mod prin care artistul a experimentat prin imersiunea unor pietricele mici, rotunde in vopsea acrilica, rostogolindu-le apoi peste foaia de hartie, prin spatele sau pe deasupra siluetelor negre.

“Desenul este analitic, dar este totodata expresiv in propriul fel; are datoria de a depune marturie, nu doar prin simplul fapt de a reprezenta ceva, dar si prin modul in care desparte lucrurile si le reasambleaza, realizand noi legaturi. Este in intregime experimental.”

“Ce este desenul pentru mine? Este un fel de magie, un fel de necesitate. Desenul este un mod de a repara lumea, nu cum exista in afara, ci cum exista in mine. Deci, desenele sunt diagrame mentale. Poti condensa lucruri intr_un spatiu infinit. Desenul nu este ca o oglinda sau ca o fereastra, ca o lentila prin care poti privi in orice directie, in spate, catre retina mintii, sau in fata, catre spatiu. Probabil nu te poti uita atat de mult la un desen precum poti prin el.”



Bibliografie: Anthony Gormley “Drawing”

Lacul lebedelor

Cu toate ca nu am vizionat acest spectacol in ultimele saptamani, mi s-a parut (si inca sunt de parere) ca baletul este o arta desavarsita care iti confera o stare unica. Gratia balerinilor si expresivitatea acestora te determina sa iti doresti sa fi avut si tu talentul lor de a pluti pe valurile muzicii.

Am divagat cam mult, asa ca voi incepe sa fac o scurta recenzie a povestii care sta in spatele acestui spectacol de balet...

Prolog
Undeva, intr-o lume de basm, printesa Odette culege flori peo pajiste. Rothbart, geniul rau, o zareste si o transforma în lebada.



Actul I.
La petrecerea de majorat a printului Siegfried, Regina il anunta ca a sosit vremea insuratorii, dar acesta este hotarat sa se casatoreasca numai din dragoste. Serbarea este animata de glumele si giumbuslucurile Bufonului. Dupa plecarea oaspetilor, Siegfried admira un stol de lebede la marginea lacului. Cere Bufonului arbaleta si, intr-un imbold inexplicabil, alearga dupa ele.



Actul II.
In miez de noapte, lebedele isi recapata infatisarea umana si danseaza. Fermecat de frumusetea Odettei, care se afla printre ele, Siegfried se indragosteste imediat si, promitandu-i credinta, o invita la castel pentru a o prezenta drept logodnica. Juramântul sau curat le-ar putea salva pe toate celelalte lebede.


Actul III.
Cu gândul la printesa-lebada, Siegfried aproape nici nu baga in seama fetele ce ii sunt prezentate la curte si care vin din toate colturile lumii si nu se poate hotari pe care sa o aleaga. Deodata, intra in sala o tanara care seamana leit cu Odette, dar imbracata in negru, ca si cel care
o insoteste. Siegfried o prezinta pe Odile drept aleasa sa. In departare se zareste umbra disperata a Odettei. Rothbart isi arunca deghizarea si iese cu fiica sa, Odile, crezand ca l-a facut pe Siegfried sa-si incalce juramântul.



Actul IV.
Fetele-lebede au revenit la marginea lacului, unde Odette isi plange soarta. Siegfried încearca sa le explice ca a fost inselat, dar în zadar. Doar Odette nu-i intoarce spatele si, in ciuda furtunii declansate de Rothbart, ramane langa el. In lupta inegala dintre cei doi, Siegfried este
aproape învins, dar dragostea Odettei biruie asupra Raului, iar Rothbart este inghitit de flacarile iadului.



Epilog.
Vraja s-a risipit, lebedele si-au reluat chipul omenesc, iar soarele încununeaza iubirea celor doi.

Daca nu ar fi fost un sfarsit fericit, probabil ca inca as fi fost dezamagita de faptul ca una dintre "lebede" s-a impiedicat in drumul sau gratios spre lac. Am admirat insa capacitatea acesteia de a se ridica si a-si continua gratiosul dans.