In general, musicalurile nu imi plac foarte mult, dar „My fair lady” m-a surprins prin coloana sonara amuzanta si nemuritoare, interpretarea intensa si de neuitat a actorilor, opulenta costumelor, locatiile si decorurile somptuoase. Reusita personajului principal feminin, Eliza Doolittle, de a avansa atat de radical in societate este o inspiratie pentru noi toti, iar mesajul ca putem gasi oameni minunati chair si pe strazi este unul excelent.
Filmul se inspira din mitologia greaca conform careia Pygmalion, regele Ciprului, a gasit femeilor atat de multe defecte incat a decis sa traieasca necasatorit. Dar, dupa ce si-a pus toate eforurile in a sculpta o statuie care reprezenta o frumoasa femeie pe care a numit Galatea, el a ajuns sa privesca creatia sa ca fiind perfecta si s-a in dragostit de ea. In 1913, dramaturgul irlandez George Bernard Shaw a adaptat mitul pentru a se potrivi Angliei zilelor sale. Piesa sa prezinta pe Eliza Doolittle, o tanara care isi castiga existenta vanzand flori pe strada. Accentul stricat si pronuntia defectuoasa a fetei atrage atentia unui trecator - profesorul de fonetica Henry Higgins, un lingvist cunoscut. Increzator in metodele sale, Higgins se lauda ca poate sa faca, la nivelul vocabularului, ca Eliza sa para ducesa. Intaratata, Eliza merge la casa profesorului, dorind sa invete, si ajunge subiectul unui pariu intre Higgins si prietenul sau Pickering. In sase luni fata trebuie sa apara la Balul Ambasadei asa ca, imediat, este supusa la epuizante exercitii fonetice zilnice. In acest timp, Eliza este cautata de tatal ei, om simplu si fara capatai care reuseste, prin farmecul sau amoral, sa scoata bani de la Higgins contra educatiei fiicei sale.Ca rasplata pentru reusita neasteptata asupra catorva fraze elementare, Eliza este prezentata aristocratiei la cursele de cai unde face impresie prin eleganta dar si prin relatari nelalocul lor. In urma balului, la care prezenta Elizei starneste admiratie si curiozitate, pariul este castigat dar Higgins isi da seama de importanta pe care a capatat-o aceasta fata in viata lui.
In ciuda faptului ca piesa de teatru „My fair lady” a fost primita foarte bine de critici si, eventual, a devenit una dintre cele mai de succes din istoria muzicii internationale de teatru, atunci cand Warner Bros a platit suma record de 5,5 milioane de dolari pentru drepturile de ecranizare, nu a fost sigur ca filmul va avea succesul predestinat. De fapt, productia a fost plina de controverse din momentul in care a fost anuntat ca soprana engleza Julie Andrews, care a facut-o pe Eliza Doolittle celebra pe scenele de teatru din New York si Londra, a fost refuzata in favoarea mai popularei actritei Audrey Hepburn. Warner Bros a asigurat lui Hepburn un salariu de 1 de milion de dolari pentru rolul interpretat in “My fair lady”, ea fiind cea de-a doua actrita din istoria Hollywood care a primit o suma de sapte cifre pentru un singur film. Desi Audrey Hepburn mai cantase in filme anteriaore ca „Funny Face”(1957) si „Breakfast at Tiffany’s”(1961) si a avut intentia de a face acelasi lucru in „My fair lady”, a devenit clar in timpul filmarilor ca acest lucru nu va fi posibil, cantecele lui Lerner si Loewe fiind dincolo de sfera de volum si putere a vocii lui Hepburn. Soprana Marni Nixon a fost cea care a pre-inregistrat cantecele, dintre care unele fusesera deja filmate.
Dupa unele ezitari din partea producatorilor, Rex Harrison a fost rugat sa interpreteze rolul pricipal masculin si in film, iar succesul, atat in versiunea pe scena cat si in cea pe ecran a irascibilului profesor de fonetica Henry Higgins, a facut din acest rol cel mai cunoscut din lunga cariera a lui Harrison. Pentru a-i permite lui Harrison sa interpreteze cantecele sale pe viu in timpul filmarilor, Departamentul de sunet Warner Bros, sub conducerea lui George Groves, a folosit un microfon wireless amplasat in gulerele lui Harrison, marcand prima data in istoria filmului cand un microfon wireless a fost folosit pentru a inregistra sunetul in timpul filmarilor. Atat Departamentul de sunet, cat si Harrison au castigat Premiile Academiei pentru eforturile lor.
De fapt, in istoria filmului musical, doar „Gigi” (1958) a castigat mai multe Oscaruri decat „My fair lady”. Dintre cele douasprezece Premiile ale Academiei pentru care filmul a fost nominalizat in 1964, „My fair lady”a castigat opt statuete: cel mai bun film, cea mai buna realizare cinematografica, cea mai buna scenografie, cele mai bune costume (Cecil Beaton), cel mai bun sunet, cea mai buna muzica, coloana sonara adaptata sau refacuta, cel mai bun actor (Rex Harrison) si cel mai bun regizor (George Cukor).
Desi prin anii `50-`60, locatiile de filmare devenisera un lucru normal pentru filmele cu buget mare de la Hollywood, productia 20e-Century Fox „Cleopatra”, filmata in Roma cu un an inainte, l-a convins Jack Warner sa pastreze productia filmului „My fair lady” la Hollywood. Ca rezultat, nici un cadru din film nu a fost filmat in Londra. Cu toate acestea, angajamentul de a face „My fair lady”un musical de calitate superioara l-a facut pe Thrifty Warner sa cheltuieasca 17 milioane de dolari pe producţie, dintre care 1 milion pe locatii, care sunt unele dintre cele mai detaliate si extravagante ce se pot vedea pe pelicula. Ramanand in interior a prezentat probleme pentru anumite scene. Pentru a filma cursa de cai, de exemplu, Gene Allen a construit replica unui grandstand pe o scena, a umplut-o cu actori costumati complet si a angajat jokei care sa alerge caii de rasă la viteza mare de la o usa a scenei la cealalta.
Cecil Beaton a petrecut mai mult de un an studiind perioada respectiva inainte sa faca designul costumelor fenomenale, mai ales cele pentru seventa Ascot, care i-au adus un bine-meritat Premiul Oscar. Nerecunoscuta, deşi, de asemenea, demn de lauda, a fost coregrafia asistentului David Hall in secvente ca cea de la Ascot sau Covent Garden.
Mi-a placut, de asemenea, faptul ca desi in mitul grecesc Pygmalion se indragosteste de creatia sa si aceasta il respinge, in „My fair lady” sfarsitul este mult mai ambiguu, lasand, de fapt, destinul celor doua personaje la imaginatia audientei. „My fair lady” este un musical de mare clasa, de vazut si de revazut.
Dupa unele ezitari din partea producatorilor, Rex Harrison a fost rugat sa interpreteze rolul pricipal masculin si in film, iar succesul, atat in versiunea pe scena cat si in cea pe ecran a irascibilului profesor de fonetica Henry Higgins, a facut din acest rol cel mai cunoscut din lunga cariera a lui Harrison. Pentru a-i permite lui Harrison sa interpreteze cantecele sale pe viu in timpul filmarilor, Departamentul de sunet Warner Bros, sub conducerea lui George Groves, a folosit un microfon wireless amplasat in gulerele lui Harrison, marcand prima data in istoria filmului cand un microfon wireless a fost folosit pentru a inregistra sunetul in timpul filmarilor. Atat Departamentul de sunet, cat si Harrison au castigat Premiile Academiei pentru eforturile lor.
De fapt, in istoria filmului musical, doar „Gigi” (1958) a castigat mai multe Oscaruri decat „My fair lady”. Dintre cele douasprezece Premiile ale Academiei pentru care filmul a fost nominalizat in 1964, „My fair lady”a castigat opt statuete: cel mai bun film, cea mai buna realizare cinematografica, cea mai buna scenografie, cele mai bune costume (Cecil Beaton), cel mai bun sunet, cea mai buna muzica, coloana sonara adaptata sau refacuta, cel mai bun actor (Rex Harrison) si cel mai bun regizor (George Cukor).
Desi prin anii `50-`60, locatiile de filmare devenisera un lucru normal pentru filmele cu buget mare de la Hollywood, productia 20e-Century Fox „Cleopatra”, filmata in Roma cu un an inainte, l-a convins Jack Warner sa pastreze productia filmului „My fair lady” la Hollywood. Ca rezultat, nici un cadru din film nu a fost filmat in Londra. Cu toate acestea, angajamentul de a face „My fair lady”un musical de calitate superioara l-a facut pe Thrifty Warner sa cheltuieasca 17 milioane de dolari pe producţie, dintre care 1 milion pe locatii, care sunt unele dintre cele mai detaliate si extravagante ce se pot vedea pe pelicula. Ramanand in interior a prezentat probleme pentru anumite scene. Pentru a filma cursa de cai, de exemplu, Gene Allen a construit replica unui grandstand pe o scena, a umplut-o cu actori costumati complet si a angajat jokei care sa alerge caii de rasă la viteza mare de la o usa a scenei la cealalta.
Cecil Beaton a petrecut mai mult de un an studiind perioada respectiva inainte sa faca designul costumelor fenomenale, mai ales cele pentru seventa Ascot, care i-au adus un bine-meritat Premiul Oscar. Nerecunoscuta, deşi, de asemenea, demn de lauda, a fost coregrafia asistentului David Hall in secvente ca cea de la Ascot sau Covent Garden.
Mi-a placut, de asemenea, faptul ca desi in mitul grecesc Pygmalion se indragosteste de creatia sa si aceasta il respinge, in „My fair lady” sfarsitul este mult mai ambiguu, lasand, de fapt, destinul celor doua personaje la imaginatia audientei. „My fair lady” este un musical de mare clasa, de vazut si de revazut.
Un comentariu:
Am vazut filmul si un singur cuvant rezuma totul: Spectaculos. De o frumusete rar intalnita, My Fair Lady te captiveaza de la prima scena la ultima si n-ai cum sa nu indragesti personajele ( chiar si pe Henry Higgins )
Trimiteți un comentariu