Arta paleoliticului

Cea mai veche dintre figurinele descoperite până acum a fost executată cândva între 500.000 şi 300.000 î.e.n., în timpul perioadei Acheuleană medie. Descoperită în Maroc, este lungă de aproximativ 6 centimetri. Evidenţele găsite sugerează că această piesă de artă stăveche a fost adusă la o formă foarte asemănătoare cu cea finală de către procese naturale geologice, inclusiv procese de eroziune, necesitând intervenţii minime ale uneltelor umane. De asemenea, piesa prezintă indicii ce arată clar folosirea unei tehnici de vopsit, dovedită de existenţa urmelor unei substanţe uleioase ce conţine, în special, fier şi mangan. Faptul că piesa fost decorată prin pictare, indiferent de felul cum a ajuns să aibă forma sa finală, este suficient ca să poată fi categorisită ca artefact.
Descoperirile din Peştera Blombos, situată în Africa de Sud, au schimbat profund istoria artei. Pieterele descoperite acolo erau decorate cu modele roşii complexe, demonstrând că primii Homo Sapiens Sapiens erau capabili de abstractizare şi de producerea de artă. Aceste lucrări datează de acum 70.000 de ani, cu mai mult de 50.000 de ani înainte de picturile rupestre de la Lascaux, Franţa.
Cele mai timpurii forme ale artei europene datează din paleoliticul superior şi includ atât picturi rupestre, precum ar fi cele din peşterile de la Lascaux, Franţa, cât şi artefacte, aşa cum ar fi sculpturi reprezentând animale, dar şi figurine feminine (cunoscute şi ca Figurine de tip Venus) dintre care Venus din Willendorf (reprodusă alăturat) este una dintre cele mai cunoscute.
Există anumite speculaţii potrivit cărora doar Homo sapiens este capabil să creeze artă. Totuşi, Homo erectus a creat cu mult timp înainte modele şi artefacte fără un scop anume, cum sunt cele de la ][Bilzingsleben]] în Turingia; aceste pot fi considerate precursoare ale artei, şi demonstrează intenţia creatorului de a le decora mai mult decât este strict necesar. Simetria şi atenţia acordată formei unor unelte i-a făcut pe unii cercetători să considere topoarele şi suliţelele din palaeoliticul mediu ca fiind tot o formă de artă. Statueta lui Venus din Berekhat Ram (Israel) şi cea din Maroc, Venus din Tan-Tan, datând din 800,000-220,000 î.e.n., ar putea reprezenta primele încercări de a reproduce forme umanoide. o descoperire recentă, masca de la La Roche-Cotard în Franţa, sugerează că omul de Neanderthal a dezvoltat o tradiţie artistică mai sofisticată şi mai complexă.
În Ucraina (situl de la Mizyn), au fost găsite brăţări de fildeş de mamut cu ornamente sculptate, datând din perioada Musteriană a Paleoliticului.

Arta paleoliticului

Cea mai veche dintre figurinele descoperite până acum a fost executată cândva între 500.000 şi 300.000 î.e.n., în timpul perioadei Acheuleană medie. Descoperită în Maroc, este lungă de aproximativ 6 centimetri. Evidenţele găsite sugerează că această piesă de artă stăveche a fost adusă la o formă foarte asemănătoare cu cea finală de către procese naturale geologice, inclusiv procese de eroziune, necesitând intervenţii minime ale uneltelor umane. De asemenea, piesa prezintă indicii ce arată clar folosirea unei tehnici de vopsit, dovedită de existenţa urmelor unei substanţe uleioase ce conţine, în special, fier şi mangan. Faptul că piesa fost decorată prin pictare, indiferent de felul cum a ajuns să aibă forma sa finală, este suficient ca să poată fi categorisită ca artefact.
Descoperirile din Peştera Blombos, situată în Africa de Sud, au schimbat profund istoria artei. Pieterele descoperite acolo erau decorate cu modele roşii complexe, demonstrând că primii Homo Sapiens Sapiens erau capabili de abstractizare şi de producerea de artă. Aceste lucrări datează de acum 70.000 de ani, cu mai mult de 50.000 de ani înainte de picturile rupestre de la Lascaux, Franţa.
Cele mai timpurii forme ale artei europene datează din paleoliticul superior şi includ atât picturi rupestre, precum ar fi cele din peşterile de la Lascaux, Franţa, cât şi artefacte, aşa cum ar fi sculpturi reprezentând animale, dar şi figurine feminine (cunoscute şi ca Figurine de tip Venus) dintre care Venus din Willendorf (reprodusă alăturat) este una dintre cele mai cunoscute.
Există anumite speculaţii potrivit cărora doar Homo sapiens este capabil să creeze artă. Totuşi, Homo erectus a creat cu mult timp înainte modele şi artefacte fără un scop anume, cum sunt cele de la ][Bilzingsleben]] în Turingia; aceste pot fi considerate precursoare ale artei, şi demonstrează intenţia creatorului de a le decora mai mult decât este strict necesar. Simetria şi atenţia acordată formei unor unelte i-a făcut pe unii cercetători să considere topoarele şi suliţelele din palaeoliticul mediu ca fiind tot o formă de artă. Statueta lui Venus din Berekhat Ram (Israel) şi cea din Maroc, Venus din Tan-Tan, datând din 800,000-220,000 î.e.n., ar putea reprezenta primele încercări de a reproduce forme umanoide. o descoperire recentă, masca de la La Roche-Cotard în Franţa, sugerează că omul de Neanderthal a dezvoltat o tradiţie artistică mai sofisticată şi mai complexă.
În Ucraina (situl de la Mizyn), au fost găsite brăţări de fildeş de mamut cu ornamente sculptate, datând din perioada Musteriană a Paleoliticului.

Dadaismul si suprarealismul

DADAISMUL

Dadaismul ia nastere, in mod oficial la data de 6 februarie 1916. Acest curent artistic isi are originea in revolta generatiei interbelice, generatie ce se confruntase pentru prima oara cu ororile si absurditatile razboiului.
Asadar, intelectualii, dezertorii sau refugiatii politici ai acelei vremi doresc sa raspunda absurdului prin absurd. In acest fel, ei isi transpun ideile, mai abitir prin provocare decat prin prisma esteticului.

Originea denumirii miscarii

Interesandu-ma, am gasit mai multe teorii in ceea ce priveste aparitia numelui de "dadaïsme", insa cea mai interesanta ar fi aceea in care Tristan Tzara (evreu de origine romana), cofondatorul acestui curent artistic, ar fi introdus un creion in Marele dictionar francez Larousse, acesta oprindu-se in dreptul cuvantului "dada".
Pentru cei care nu stiu "dada" semnifica acel calut de lemn, utilizat in limbajul copiilor. Dupa parerea mea, nici ca se putea un nume mai bun!

Dadaismul este caracterizat prin negarea oricarui raport intre gandire si expresia artistica, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu de creatie.
Acest moment a fost unul de rascruce pentru arta din secolul XX, toate ideile anterioare fiind rasturnate in mod voit, cu dorinta de a pune emfaza pe conceptele nou aparute.

SUPRAREALISMUL

• este curentul artistic de avangarda care proclama libertate totala de expresie
• este intemeiat de André Breton
• s-a dezvoltat cu precadere in deceniile 3 si 4 ale secolului trecut

Am ales sa unesc aceste doua curente artistice (dadaism si suprarealism) intr-o singura postare, deoarece mi s-au parut relativ asemanatoare ca tematica si mod de transpunere. De altfel, dadaistii si suprarealistii "au fost de aceeasi parte a cazematei", ca sa spun asa.
Au existat colaborari intre cele doua grupari artistice, acestea impartasindu-si anumite sentimente precum cel de revolta impotriva absurditatilor epocii. Ambele curente presupun moduri inedite de exprimare a principiilor.

Cateva imagini cu creatii dadaiste si suprarealiste






<= "Dada-cino"- Raoul Hausmann
















"Fantana" - Marcel Duchamp =>
(chiar s-a vorbit despre ea la clasa)















<= "Barbat cu melon" René-François-Ghislain Magritte










"Indragostitii II" =>
René-François-Ghislain Magritte















<= "Hera" - Francis Picabia













"Cloud Shepherd" - Hans Arp =>












<= "A nu fi reprodus"/ "La Reproduction
Interdite"
René François Ghislain Magritte









Ar mai fi multe lucruri de spus si multe imagini interesante de adaugat, dar, sincer, mi-e cam somn, asa ca va las pe voi sa imi aduceti completari la articol (asta daca v-a atras vreun pic atentia). Este un subiect vast asa ca niciodata nu vom putea spune ca s-a spus tot ce era de spus.

Toate cele bune, C.C.

Manga-un mic istoric

In ultimul timp fanii manga si anime devin din ce in ce mai numerosi... Bineinteles vor fi intotdeauna scepticii care se vor uita urat si vor zice: " Ce ai 3 ani, te uiti la desene animate?". Desigur ca acestia nu vor intelege niciodata ca anime nu inseamna desen animat ci film de animatie si ca acestea sunt mult prea complexe ca sa fie intelese de niste copii de 3 ani sau ca manga au o poveste aparte, captivanta care te face sa tii cartea in mana si sa nu-i dai drumul pana nu termini si ultimul capitol. Totusi anime si manga se bucura de o popularitate aparte, in Romania, in ultimul timp si probabil vor deveni din ce in ce mai cunoscute si vizionate/citite. Consider ca inainte de a sustine ca esti fan, fiecare trebuie sa cunoasca macar putin din istoricul acestui gen aparte.

Manga- mica descriere

Manga(漫画) este cuvântul japonez pentru benzi desenate (uneori folosindu-se de asemenea şi komikkuコミック). Totusi manga si benzi desenate gen manga au fost desenate si in alte parti ale lumii cum ar fi: Coreea de Sud, China. De asemenea in Franta exita "la nouvelle manga" care este o forma de banda desenata al carui stil a fost influentat de manga japoneza. În afara Japoniei, termenul este utilizat strict pentru benzile desenate de origine japoneză.

In Japonia manga sunt citite de oameni de toate varstele asa ca tot felul de subiecte apar de tipul: actiune-aventura, istorie, comedie, horror, SF, fantasy, business etc.

Istoric

Manga este creată dintr-o mixtură între arta japoneză ukiyo-e şi stiluri străine de desenat, şi a preluat forma prezentă la puţin timp după cel de-Al Doilea Război Mondial. Constă în principal din desene alb-negru, în afară de coperţi şi cîteodată primele cîteva pagini; în unele cazuri, este colorată integral.

Ukiyo-e (浮世絵, Ukiyo-e), "pictures of the floating world, sau stampa japoneza a avut o mare cautare intre secolele 17 si 20 si avea ca teme peisaje, teatrul, povesti istorice etc. Acestea era destul de ieftine pentru ca puteau fi produse foarte multe o data si se adresau in principal oamenilor de la oras care nu erau destul de bogati pentru a-si permite o pictura originala.

Genuri de manga

1. Shōjo manga: manga care este adresata in principal fetelor. Acestea au ajuns sa fie desenate in principal de autoare precum Hagio Moto, Riyoko Ikeda, Yumiko Oshima, Keiko Takemiya, Ryoko Yamagishi ( in perioada celui de-al doilea razboi mondial ) sau dupa 1990 de Naoko Takeuchi (autoarea Sailor Moon- aceasta manga a devenit cunoscuta in toata lumea si anime si se bucura de o mare popularitate, fiind de asemea probabil al doilea anime aparut in Romania ), Bisco Hatori ( autoare Ouran High School Host Club ), Matsuri Hino ( autoarea Vampire Heart care a aparut de curand si ca anime) etc.

2. Shōnen manga: este adresata in principal baietilor si e formata din trei subcategorii:

a) Shōnen manga pentru categoria de varsta 14-18 ani
b) Seinen manga: 18-30 de ani
c) Seijin: peste 30 de ani


3. Kodomo: manga destinate copiilor


4. Kazoku-destinat intregii familii

De la manga la anime

Anime-ul începe odată cu secolul al XX-lea, când regizorii japonezi au experimentat tehnicile animate explorate în Franţa, Germania, Statele Unite ale Americii şi Rusia. Cel mai vechi anime a fost ecranizat în 1917; era un clip de două minute cu un samurai care încerca să îşi testeze noua sabie pe ţinta sa, doar ca să fie înfrânt de către aceasta.

Prin 1930, animaţia devine o alternativă a narării comparate cu industria subdezvoltată a actoriei (live-action). Spre deosebire de America, industria live-action rămâne în Japonia o piaţă mică, suferind de bugetări şi restricţii ale locaţiilor şi castingurilor. Lipsa actorilor vestici, de exemplu, a făcut aproape imposibile filmările din Europa, America sau lumi fantastice care nu implică Japonia. Animaţia le permitea artiştilor să creeze orice personaje şi locaţii.

Succesul filmului Albă-ca-Zăpada şi Cei Şapte Pitici al lui Disney din 1937 influenţează animatorii japonezi. Osamu Tezuka adaptase şi simplificase numeroase tehnici de animaţie Disney pentru a reduce costurile şi numărul cadrelor în producţie. Această metodă a fost percepută ca o tehnică temporară care să îi permită producţia într-un program fix cu personal neexperimentat.

În timpul anilor '70, are loc o creştere a popularităţii seriilor manga, care ulterior au fost animate, în special cele create de Osamu Tezuka, care a fost numit o „legend㔺i „zeul manga”. Munca sa şi a altor pionieri în domeniu au inspirat caracteristici şi genuri care sunt elementele fundamentale ale animeului de astăzi. Genul marelui robot (cunoscut ca „Mecha” în afara Japoniei), de exemplu, luase formă prin Tezuka, se dezvoltase în genul Super Robotului prin Go Nagai şi alţii, şi a fost revoluţionat la sfârşitul deceniului de Yoshiyuki Tomino, care dezvoltaze genul Robotului Adevărat. Anime-urile cu roboţi precum seriile Gundam şi Macross au devenit clasice în anii'80, stilul robotic fiind cel mai comun în Japonia şi restul teritoriilor. Perioada aceasta devine mai acceptată în mainstreamul japonez (deşi mai puţin ca seriile manga) şi cunoaşte o expansiune în producţie. Seriile anime cunosc expansiunea în magazinele de peste mări în anii '90 şi chiar mai mult în anii '00.

"Supremaţia sensibilităţii pure în artele plastice"

Suprematismul

Introducere
Am ales acest subiect pentru ca suprematismul mi s-a parut o parte foarte interesanta din arta contemporana.
Titlul articolului face referire la modul in care pictorul rus Malevici "explica" suprematismul, tot el introducand acest termen in arta in anii 1914-1915, o data cu publicarea lucarilor sale în care renunţă la reprezentarea obiectelor pentru a înregistra sensibilitatea degajată de orice aluzie la lumea vizibilă.

Scopul articolului este acela de a va crea o imagine ampla asupra suprematismului pentru a va putea exprima opinia in legatura cu acesta. Sunt foarte curios sa vad cum vor fi impartite parerile !

Definitie
Suprematismul este o formă extremă a abstracţionismului geometric, definită de artistul rus Kazimir Malevici (1878-1935), care este şi iniţiatorul acestei mişcări, ca “o supremaţie a emoţiei pure în artă” şi ca “o eliberare de lumea obiectuală”. Teoriile suprematiste afirmă suveranitatea formei abstracte limitată la pătrat, dreptunghi, cerc, triunghi şi cruce, şi sunt expuse în numeroasele scrieri ale pictorului, opera sa fiind cea mai bună ilustrare a lor.

Evolutia suprematismului
Prima lucrare a lui Malevici care trezeşte un deosebit ecou este tabloul "Pătrat negru pe un fond alb" (1914-1915). Suprafaţa neagră, executată în întregime în ulei, netedă, fără urme de pensulă, este imaculată şi unitară. Factura fundalului, în schimb, de un alb uşor cenuşiu, este neregulată. Această tratare diferenţiată creează efectul încrustării albului în negru, în acelaşi timp, patratul pare să se ridice în aer, dezlipindu-se de materia albă. Malevici considera "Pătratul negru" expresie a densităţii maxime a masei de culoare, simbol pentru "economia geometrică". În 1915, publică manifestul "De la cubism şi futurism la suprematism, un nou realism artistic", la redactarea căruia a contribuit şi poetul Vladimir Maiakovski. Malevici îşi dezvoltă ideile, cinci ani mai târziu (1920), în studiul "Suprematismul ca model al nonreprezentării", text ce va fi cuprins în volumul "Lumea nonreprezentării".

Suprematismul in arta aplicata

În 1918, Malevici, împreună cu Nadejda Utaltova, lucrează în "Atelierele pentru o Artă Liberă" la aplicarea principiilor suprematiste în industria textilă. Stilul se extinde şi în alte domenii, în tipografie,arhitectura , design de mobile şi obiecte de portelan. În decembrie 1917, are loc o expoziţie de artă aplicată în Salonul Michailova(Moscova), unde sunt expuse în special lucrări de tricotaj, îmbrăcăminte de perne, fulare şi poşete cu motive suprematiste. La Vitebsk, în 1919 Malevici formează gruparea "Unovis" (prescurtare a expresiei ruse Utverditeli Novogo Iskusstva = "Campionii artei noi"), care avea ca scop promovarea unei viziuni suprematiste în artă, dar şi în viaţa de toate zilele.

Principii estetice ale suprematismului
Forma

• bidimensionale;
• existenta unor forme de baza cum ar fi : patratul, cercul si crucea;
• formele colorate se deplasează liber, animate de o energie misterioasă.

Culoarea
Există trei categorii de culori în pictura suprematistă. În primul rând albul pentru fond, reprezentând spaţiul infinit. Negru este rezervat pentru figura de bază, care este pătratul. Pentru rest se folosesc culorile primare în stare pură.
Spatiul
Subiectul unei opere suprematiste este captarea unui moment din evoluţia formelor în dimensiunile spaţiului. Pentru suprematism, spaţiul depăşeşte reprezentarea în trei dimensiuni, el este conceput în mai multe straturi, pe care evoluează formele în mod liber. (*Compozitie suprematista,1915 ->>>)

Pătrunderea suprematismului în vestul Europei

Prin El Lissitzky, în 1922, ideile suprematismului pătrund în Germania. Lissitzky transpune principiile lui Malevici în construcţiile sale "Proun" (prescurtare de la "Pro-Unovis"), pe care le consideră punte de trecere între pictură şi arhitectură. Purismul promovat de artiştii ruşi se întâlneşte cu preocupările pentru plasticitatea pura ale olandezilor Piet Mondrian şi Doesburg, grupaţi în jurul revistei De Stijl. Acest purism va veni, de asemenea, în întâmpinarea căutărilor şcolii Bauhaus, constituind o premiză de la care se va revendica orice tendinţă spre functionalism, spre asceza formala, spre puritatea limbajului plastic.

Lucrari:
Reprezentare, El Lissitzky, 1919

Kazimir Malevici, “Cavaleria roşie”

Simbolistica culorilor

Pentru început, o definiţie ştiinţifică a culorii:

Numim culoare percepţia de către ochi a uneia sau a mai multor frecvente (sau lungimi de undă) de lumină. În cazul oamenilor această percepţie provine din abilitatea ochiului de a distinge câteva (de obicei trei) analize filtrate diferite ale aceleiaşi imagini. Percepţia culorii este influenţată de biologie (unii oameni se nasc văzând culorile diferit, alţii nu le percep deloc), de evoluţia aceluiaşi observator, sau de culorile aflate în imediata apropiere a celei percepute (aceasta fiind explicaţia multor iluzii optice).

Simbolistica culorilor poate fi abordată din mai multe perspective, iar circumscrierea acesteia este necesară mai ales în contextul importanţei tot mai mari a audio-vizualului şi a publicităţii. Informaţiile cuprinse în Dicţionarul de simboluri sunt expuse, evidenţiind simbolistica culorilor şi implicaţiile profunde ale acestora în domeniul credinţelor şi miturilor, în domeniul religios şi artistic.

Cele şapte culori ale curcubeului (în care ochiul poate percepe peste 700 de nuanţe) au drept corespondent cele şapte note muzicale, cele şapte ceruri, cele şapte planete, cele şapte zile ale săptămânii, etc.

Majoritatea indienilor din America de nord asociază fiecăruia dintre cele şase sectoare cosmice o culoare sacră: apoape de sol se află albul (culoare prezentată sub forma perlelor), care indică zorile; peste alb era aşternut albastrul (culoare ce apare sub forma peruzelei); pentru a reprezenta dimineaţa peste albastru era galbenul, simbol al asfinţitului, şi deasupra se afla negrul, simbol al nopţii.

Amerindienii, la rândul lor, realizează următoarele asociaţii: galben = nord, albastru = vest, roşu = sud, alb = est, centrul lumii şi zenitul = multicolor iar negru = pământul.

La populaţiile maya, patru culori desemnează geniile celor patru puncte cardinale care domină pământul şi inspiră sentimentele omului. Astfel, albului îi corespunde nordul, primul arbore, primul om, făgăduinţa şi speranţa, negrului îi corespunde vestul, centrul ascuns şi invizibil, noaptea, nenorocirea, roşului - estul, mierea, pofta de averi şi putere, iar galbenului - sudul, porumbul, glia care hrăneşte.

Percepţii diferite dintre elementele cosmogonice şi culori se întâlnesc şi la indienii pueblo pentru care galben=nord, albastru=vest, roşu=sud, alb=est sau la indienii din preerie pentru care roşu=vest, albastru =nord, verde=est, galben=sud. La populaţiile alakaluf din Ţara de Foc, omul deţine locul central al unei sfere ideale ale cărei patru axe sunt figurate prin patru culori simbolice: albastru pentru cer şi nord; verde pentru pământ şi sud; roşul pentru soarele la răsărit şi est; galben pentru munţii stâncoşi unde apune soarele, sălaşul apusean al tunetului şi morţilor. Aztecii utilizează acelaşi cuvânt pentru toate nuanţele de verde şi de albastru, având un simbolism dublu: pe de-o parte, un simbolism solar; pe de altă parte, simbol al fertilităţii. Culorile mai simbolizează timpul: negrul semnifică timpul propriu-zis şi albul - atemporalul, ansamblul lor rezonând în tot ceea ce însoţeşte timpul, alternanţa lumină-întuneric, forţa şi slăbiciunea, veghea şi somnul, binele şi răul

Culorile contrarii precum albul şi negrul simbolizează dualismul intrinsec al fiinţei umane, conflicte ale unor forţe care se manifestă la toate nivelele existenţei, de la universul cosmic la lumea intimă: negrul reprezintă forţele nocturne, negative, albul – forţele diurne, pozitive. Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit la zeităţile din multe cosmogonii. La egipteni, valoarea simbolică a culorilor intervine adesea şi în operele de artă. Negrul este simbolul renaşterii postume şi al dăinuirii veşnice, culoarea zeiţelor Anubis (călăuzitoarea morţilor pe lumea cealaltă) şi Min (ocrotitoarea genezei şi a secerişului). Verdele colorează uneori pe Osiris, fiind culoarea vieţii vegetale, a tinereţii şi a sănătăţii; pielea lui Amon, zeul aerului, are culoarea albastră; roşul este culoarea blestemată a lui Seth şi a tot ceea ce este vătămător, violenţa de temut, răutatea perversă.

Anubis Min Osiris Set

Simbolismul religios al culorilor este uşor de regăsit şi în alte tradiţii şi credinţe. Conotaţiile de ordin cultural-religios sunt uşor de regăsit cu precădere în pictura heraldică, care foloseşte atributele simbolice ale culorilor şi convenţia cromatică a artei medievale, precum şi în erminii – manuale bizantine pentru uzul zugravilor care precizau cromatica veşmintelor, decorului, părului sau bărbii personajelor Istoriei Sacre. În tradiţia creştină, culoarea este o participare a luminii create şi a celei necreate. Unele consideraţii asupra divinităţii şi luminii au ajuns (evolutiv) până la a asimila (fără o regulă absolută) culoarea albă Tatălui, culoarea albastră Fiului, culoarea roşie Sfântului Duh. De aici au apărut şi unele interpretari de asimilare tehnică, cum ar fi: verdele să fie asimilat vieţii şi speranţei, albul credinţei şi castităţii, roşul dragostei şi carităţii, negrul căinţei şi apropiatei judecăţi.

Chanoyu-ceremonia ceaiului

Ceremonia ceaiului este un ritual tradiţional influenţat de Budismul Zen prin care ceaiul verde matcha este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană iniţiată şi servit unui grup mic de oaspeţi într-o atmosferă liniştită. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.

Ceaiul a fost introdus in japonia de catre preotul budist Eisai,la intoarcerea sa din China.Acesta a si scris un tratat ce prezenta proprietăţile ceaiului atât pentru sănătatea fizică cât şi pentru cea spirituală. Ceaiul a primit curând binecuvântarea împăratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia. Popularitatea sa s-a răspândit si la casele nobililor din Kyoto şi printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie şi includeau momente în care participanţii identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingătorilor.
Din aceste manifestări iniţiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit aşa de preotul budist Murata Juko,care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, şi care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică.

Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecţionându-l până la artă, formă în care se găseşte în zilele noastre.

În cultura japoneză, orice formă de arta este descrisă ca o „cale” spirituală. Corespondentul pentr chanoyu este chado („calea ceaiului”), aceasta reprezentând calea spirituală a ceremoniei ceaiul. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenţa ceremonialului este de natură spirituală şi presupune o anumită stare sufletească din partea participanţilor. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile şi grijile vieţii cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de linişte într-o atmosferă calmă.

Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii, este o artă să ascunzi frumosul ca să fie descoperit, să laşi doar să se bănuie ce nu îndrăzneşti să destăinui. Atmosfera ceremoniei nu este religioasă, este una de căldură sufletească, o căutare a odihnei şi liniştii, o detaşare de cotidian, dar fără ca aceasta să implice o evadare din realitatea imediată.Ceremonia japoneza a ceaiului are loc in cladiri anume ridicate in acest scop, care au intotdeauna si gradini splendide, amenajate cu multa arta.

Pentru buna desfăşurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de condiţii estetice legate de ustensilele, îmbrăcămintea participanţilor şi încăperea unde se desfăşoară ceremonia. Voi mentiona decat cateva din aceste conditii pentru ca ele sunt numeroase:in primul rand, camera ceaiului trebuie sa fie foarte curata si ordonata;ustensilele trebuie sa aiba o anumite vechime,singurele obiecte care au voie sa para noi fiind vasul de bambus si servetelul de sters. De asemenea, vesmintele participantilor trebuie sa aiba culori simple si sa fie curate,iar mişcările corpului trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite, pline de calm interior. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Principiile ceremoniei cer participanţilor să admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodată kimonoul celorlalţi, deoarece ei trebuie să se detaşeze de orice formă de egoism. Oaspeţii nu se vor lansa în discuţii în şoaptă în grupuleţe restrânse, ci îşi vor limita conversaţiile la originile ustensilelor şi lăudarea frumuseţii gesturilor gazdei şi a ceremonialului în sine.
China fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecţionat-o şi i-a conferit sobrietatea şi rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut şi s-a dezvoltat într-o strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Există însă mari diferenţe între ceremonia japoneză şi cea chineză.

Dupa cum am mentionat mai sus,aceasta ceremonie a ceaiului reprezinta un mod de relaxare, in care oamenii gasesc pace sufleteasca;ea se bazeaza pe armonie., respect,puritate si liniste.

Ceremonia ceaiului se divide în trei momente distincte:
-kaiseki: un aperitiv;
-koicha: ceai dens;
-usucha: ceai uşor.

Cand ceremonia se sfarseste, se reaprinde focul pentru prepararea ceaiului, nu la fel de dens şi concentrat ca primul ceai servit, ci un ceai uşor menit să răcorească palatul şi să pregătească invitaţii să lase lumea spirituală a ceaiului pentru a reintra în lumea fizică. Se oferă posibilitatea de a fuma dar în casa ceaiului se fumează foarte rar. E doar un semn de relaxare. Pentru a acompania ceaiul se oferă higashi (un fel de prăjituri). În final invitaţii îşi exprimă aprecierea şi admiraţia faţă de momentele oferite de teishu.

Aceasta arta -"cale a ceaiului", este un mod de a iesi din cotidian, de a te elibera de problemele pamantesti, de a te purifica spiritual. M-a impresionat mult faptul ca orice gest are un inteles, ca trebuie acordata atentie fiecarui detaliu, ca legatura stabilita cu oaspetii este foarte importanta. Din cate am aflat din diverse surse, trebuie sa se ajunga la un echilibru spiritual si de aceea este nevoie de multi ani de pregatire;consider ca este o solutie buna de a invata sa comunici si sa ii respecti pe cei din jur, de a te bucura de toate lucrurile aparent nesemnificative si de a aprecia frumosul.

ORIENT,ARTA SI YOGA

Observ ca inca nu s-a postat niciun articol despre arta orientala si se pare ca nici alte clase nu au fost interesante de acest subiect care manifesta o putere de atractie din ce in ce mai mare asupra culturilor europene.Mie personal mi se pare un subiect incitant dar si complex care ofera nenumarate perspective de meditatie si discutie.
Orbitoare in varietatea sa,arta Orientului Indepartat cuprinde o gama larga, de la sculpturi colosale pâna la miniaturi splendide si delicate. India,China si Japonia isi au propriul stil creativ,distinct,dar poate datorita pasiunii mele pentru cultura indiana, prefer arta islamica in defavoarea celei chineze sau japoneze.Cand ma gandesc la cultura indiana invitabil imi apare in minte imaginea lui buddha,acea imagine tip care se gaseste atat imprimata pe tricouri(am si eu ceva de genul asta),pe timbre,dar si surprinsa in anumite sculpturi mai mult sau mai putin reusite.
Înca de la începuturile ei, arta indiana a manifestat puternice influente religioase. La început, reprezentarea lui Buddha era chiar interzisa; când acest lucru a devenit posibil, influentele puternice grecesti în provincia de nord-vest, au creat imagini partial elenizate ale lui Buddha, într-un stil greco-budist, care s-a raspândit pe arii extinse, reflectând o conceptie care a facut din India locul de nastere al hinduismului, jainismului si budismului in special.Conceptele orientale si spiritualitatea poporului indian se reflecta foarte bine in arta.Se dezvolta o viziune mai spirituala asupra artei,a actului creatiei,acesta fiind pus pe seama meditatiei.
Yoga si creatia artistica. Atât arta cât si meditatia yoghina sunt stari creatoare ale constiintei umane, amândoua generate de aceeasi sursa, dar ele par a fi îndreptate în directii diferite: arta catre domeniul manifestarii sensibile, exterioare, meditatia catre realizarea si integrarea interioara a formelor si impresiilor simturilor. Însa aceasta diferenta tine numai de factori secundari si nu de natura esentiala a artei si meditatiei.Arta foloseste formele lumii exterioare, ea nu încearca sa imite natura, ci sa reveleze o realitate superioara prin omiterea accidentului, ridicând astfel forma vizibila la valoarea de simbol, exprimând o experienta directa a vietii.
Meditatia si arta se intrepatrund.Artistul, pe de o parte, care are darul (nativ sau obtinut printr-un antrenament continuu) de a exprima o asemenea experienta intuitiva (sau directa), îsi cristalizeaza viziunea interioara în forme vizibile, audibile sau tangibile, inversând procesul meditativ într-un proces de materializare. Dar acest fapt presupune ca artistul sa fi atins mai întâi acea experienta launtrica. Acest proces poate fi conditionat fie de stimuli externi, fie de geniul artistului, sau de un antrenament spiritual. Adeseori, toti acesti factori actioneaza împreuna: frumusetea coplesitoare a naturii sau impresia unui chip uman deosebit de expresiv, sau un gând elevat, iluminator, pot actiona ca niste stimuli care sa trezeasca geniul latent; iar ca rezultat al acestei concentrari constiente asupra acestor strafulgerari intuitive, experienta îmbraca o forma definita si în final se materializeaza în creatia unei opere de arta.
Arta si spiritualitate.O combinatie perfecta între arta si spiritualitate era realizata, de exemplu, la yoghinii sau misticii buddhisti, care îsi materializau viziunile în sculpturi si picturi, imnuri si arhitectura, filozofie si poezie, purtând astfel mesajul înaltelor lor realizari spirituale în toata Asia.În aceasta directie, contemplarea frumosului, spune Buddha, ne elibereaza de toate preocuparile egoiste.

Keep on blogging!

Iata si publicitatea! Dintr-o miscare neprevazuta blog-ul clasei a X-a G si-a schimbat numele in www.s0phisticatedpointsofview.wordpress.com, ceea ce l-a facut inaccesibil. (!) Celelalte si-au pastrat numele si, din nefericire si statutul!

"Scaunele" de Eugen Ionesco

Premierea spectacolului "Scaunele", sau "Les Chaises", in varianta originala, scrisa de dramaturgul romano-francez Eugen Ionesco a avut loc la data de 7 aprilie 2004, la teatrul Bulandra, aducand in fata spectatorilor o distributie excelenta: Razvan Vasilescu in rolul batranului, Oana Pellea in rolul batranei, sotia celui de dinainte, si Gabriel Spahiu in rolul oratorului. Regizorul spectacolului este Felix Alexa, iar scenografia e semnata de Diana Ruxandra Ion.
Profitand de faptul ca am vazut relativ recent aceasta piesa scrisa de cel pe care personal il consider unul dintre cei mai mari genii autohtone si nu numai, Eugen Ionesco, m-am hotarat prin acest articol sa incerc sa va aduc aminte de acest spectacol extraordinar/sa va determin sa-l vedeti, cei care nu ati reusit acest lucru pana acum. Trecand peste mania mea pentru Ionesco, in mod obiectiv pot afirma ca piesa este una dintre cele mai bune care se joaca in mometul de fata pe scenele teatrelor bucurestene. Actorii principali, Razvan Vasilescu si Oana Pellea, reusesc sa aiba o interpretare impresionanta, iar tema piesei in sine este extrem de atragatoare: cautarea propriei identitati, a unui scop in viata, cautare ce se dovedeste a fi iluzorie. Pe intreaga durata a spectacolului (o ora si jumatate) descoperim nazuintele celor doi batrani singuratici care incearca sa-si depaseasca conditia. Ei spera la o viata sociala bogata, dar varsta, pe de-o parte si firea celor doi pe de alta parte face imposibila aceasta dorinta, drept care ei incearca sa simuleze (sau chiar cred ca ceea ce se intampla e real!) o adevarata festivitate ce urmeaza a avea loc chiar in casa lor. Cu aceasta ocazie, ritmul piesei devine unul alert, cei doi batrani incep cursa nebuna dintr-o incapere in alta pentru a aduce scaunele de care e nevoie, scaune pe care se vor aseza "distinsii invitati" care, de fapt, sunt imaginari, nimeni in afara de batrani si de orator nu intra pe scena.
Forta spectacolului consta in jocul nemaipomenit al actorilor, in replicile marca Ionesco si in intreaga tema si idee a piesei, specifice teatrului absurd inventat practic de acelasi Ionesco. "Scaunele" este intr-adevar o piesa care merita sa fie vazuta. Fie ca la sfarsitul ei ramai amuzat de comicul involuntar ce se naste o data cu vivacitatea cu care sunt aduse pe scena scaunele si cu replicile spuse de cele doua personaje, fie ca piesa te indeamna apoi la meditatie, data fiind tema filozofica, rezultatul nu poate fi decat unul singur si anume acela ca vei fi avut parte de un spectacol veritabil ce te va incanta fara indoiala. Highly recommended.

Arta Copiilor

Copiii realizeaza una dintre cele mai “pure” forme ale artei. Ei reprezinta intr-un mod naiv trairile si sentimentele lor, dar mai ales reflectii a mediului inconjurator, a oamenilor si a purtarilor lor, a obiceiurilor si culturii.
Arta copiilor cuprinde desenele, picturile si alte lucrari artistice realizate de persoane sub 12 ani. Pe masura ce copiii se dezvolta, arta lor trece prin mai multe etape. Se crede ca toti copiii trec prin aceste etape.
De la varsta de aproximativ un an, copiii detin destul control pentru a manipula un creion. La inceput, ei mazgalesc: mai intai cu miscari spre dreapta/stanga si, mai apoi, in sus/jos si cu miscari circulare. Copiii par sa se distreze privind liniile si culorile aparand. Ei sunt, de asemenea interesati in « body painting » si, daca se iveste ocazia, le place sa isi murdareasca mainile de orice fel de culori si sa si-o intinda pe fata.
Mai tarziu, pe la varsta de 2 ani, apare mazgaleala controlata. Copiii realizeaza modele sau forme simple:cercuri, linii intretaiate. Ei devin interesati de aranjamentul elementelor si pot realiza colaje simple de hartie colorata sau sa aranjeze pietre/bile dupa un model.
De la varsta de 3 ani, copiii incep sa combine cercuri si liniii pentru a realiza figuri simple. La inceput, oamenii desenati de copiii nu au un corp, iar mainile pornesc direct din cap. Ochii sunt, de cele mai multe ori foarte mari, ocupand cea mai mare parte a fetei, iar mainile si picioarele sunt omise. In aceasta etapa, poate fi imposibil sa fie identificat subiectul lucrarii fara ajutorul copilului. Desenele infatiseaza fiinte plutind in spatiu, marimea lor reflectand importanta lor pentru copil. Majoritatea copiilor de aceasta varsta nu sunt preocupati de realizarea un imagini realiste.
In urmatoarea etapa a dezvoltarii unui copil, este creat un vocabular al imaginilor. Prin urmare, cand un copil deseneaza o pisica, el va desena intotdeauna aceeasi imagine de baza, poate un pic modificata (o pisica are dungi, pe cand alta are pete, de exemplu). Aceasta etapa incepe in jurul varstei de 5 ani. Fiecare copil creeaza propriul set de simboluri, care se bazeaza mai mult pe intelegerea lor a ceea ce este desenat decat pe observatie. Fiecare set de simboluri este, deci, unic pentru fiecare copil in parte. Pana la aceasta varsta, cei mai multi copiii realizeaza un simbol “persoana” care are un cap bine definit, corp, maini si picioare disproportionate.
Inaintea acestei etape, obiectele reprezentate de copiii apar plutind in spatiu, dar pe la varsta de 5-6 ani, copiii introduc un mod de organizare a spatiului, de obicei o linie verde (reprezentand iarba), asezata in jumatatea inferioara a paginii, pe care stau restul obiectelor. Copii ceva mai mari adauga si o linie secundara pentru elemente de decor sau o linie a cerului, pe care sunt desenate soarele si norii. In timpul acestei etape, influentele culturale sunt cele mai importante. Copiii nu se inspira doar din viata de zi-cu-zi, ci copiaza si din imaginile care ii inconjoara (de exemplu, benzi desenate sau desene animate). Copiii devin constienti ca desenele lor pot reprezenta povesti sau intamplari. Cea mai timpurie intelegere a unei reprezentari mai realistice vine din copiere.
Pe masura ce copiii cresc, ei incep sa realizeze ca simbolurile ii limiteaza. Isi dau seama ca schema unei persoane nu e indeajuns de flexibila si nu arata ca in realitate. Aceasta ultima etapa incepe la varsta de 9-10 ani. Copiii acorda din ce in ce mai multa importanta faptului ca desenul lor nu arata in conformitate cu realitatea. Aceasta perioada poate sa fie una de frustrare pentru unii copii intrucat aspiratiile lor depasesc abilitatile si cunostintele lor, unii dintre mergand atat de deaparte incat nu mai deseneaza aproape deloc. Pe de alta parte, altii copiii devin priceputi, aceasta varsta fiind cea mai potrivita pentru a invata tehnici de desen, pictura s.a.
Exista muzee pentru arta realizata de copiii, cum ar fi “Children's Museum of the Arts” localizat in Manhattan, New York City, USA, destinat pentru lucrarile celor intre 18 luni si 8 ani sau “Museum of Children's Art in Plaka” in Atena, Grecia.
“Cu totii suntem creativi, dar pana la varta de 3 sau 4 ani, deja am fost descurajati de a fi creativi. Unii oameni ii opresc pe copiii lor cand acestia incep sa spuna povesti. Bebelusi danseaza in leaganele lor, dar oamenii insista ca ei sa stea linistiti. Pe cand persoanele creative implinesc 10 sau 12 ani, acestea vor sa fie ca toti ceilalti.” (Maya Angelou)