Simbolistica culorilor

Pentru început, o definiţie ştiinţifică a culorii:

Numim culoare percepţia de către ochi a uneia sau a mai multor frecvente (sau lungimi de undă) de lumină. În cazul oamenilor această percepţie provine din abilitatea ochiului de a distinge câteva (de obicei trei) analize filtrate diferite ale aceleiaşi imagini. Percepţia culorii este influenţată de biologie (unii oameni se nasc văzând culorile diferit, alţii nu le percep deloc), de evoluţia aceluiaşi observator, sau de culorile aflate în imediata apropiere a celei percepute (aceasta fiind explicaţia multor iluzii optice).

Simbolistica culorilor poate fi abordată din mai multe perspective, iar circumscrierea acesteia este necesară mai ales în contextul importanţei tot mai mari a audio-vizualului şi a publicităţii. Informaţiile cuprinse în Dicţionarul de simboluri sunt expuse, evidenţiind simbolistica culorilor şi implicaţiile profunde ale acestora în domeniul credinţelor şi miturilor, în domeniul religios şi artistic.

Cele şapte culori ale curcubeului (în care ochiul poate percepe peste 700 de nuanţe) au drept corespondent cele şapte note muzicale, cele şapte ceruri, cele şapte planete, cele şapte zile ale săptămânii, etc.

Majoritatea indienilor din America de nord asociază fiecăruia dintre cele şase sectoare cosmice o culoare sacră: apoape de sol se află albul (culoare prezentată sub forma perlelor), care indică zorile; peste alb era aşternut albastrul (culoare ce apare sub forma peruzelei); pentru a reprezenta dimineaţa peste albastru era galbenul, simbol al asfinţitului, şi deasupra se afla negrul, simbol al nopţii.

Amerindienii, la rândul lor, realizează următoarele asociaţii: galben = nord, albastru = vest, roşu = sud, alb = est, centrul lumii şi zenitul = multicolor iar negru = pământul.

La populaţiile maya, patru culori desemnează geniile celor patru puncte cardinale care domină pământul şi inspiră sentimentele omului. Astfel, albului îi corespunde nordul, primul arbore, primul om, făgăduinţa şi speranţa, negrului îi corespunde vestul, centrul ascuns şi invizibil, noaptea, nenorocirea, roşului - estul, mierea, pofta de averi şi putere, iar galbenului - sudul, porumbul, glia care hrăneşte.

Percepţii diferite dintre elementele cosmogonice şi culori se întâlnesc şi la indienii pueblo pentru care galben=nord, albastru=vest, roşu=sud, alb=est sau la indienii din preerie pentru care roşu=vest, albastru =nord, verde=est, galben=sud. La populaţiile alakaluf din Ţara de Foc, omul deţine locul central al unei sfere ideale ale cărei patru axe sunt figurate prin patru culori simbolice: albastru pentru cer şi nord; verde pentru pământ şi sud; roşul pentru soarele la răsărit şi est; galben pentru munţii stâncoşi unde apune soarele, sălaşul apusean al tunetului şi morţilor. Aztecii utilizează acelaşi cuvânt pentru toate nuanţele de verde şi de albastru, având un simbolism dublu: pe de-o parte, un simbolism solar; pe de altă parte, simbol al fertilităţii. Culorile mai simbolizează timpul: negrul semnifică timpul propriu-zis şi albul - atemporalul, ansamblul lor rezonând în tot ceea ce însoţeşte timpul, alternanţa lumină-întuneric, forţa şi slăbiciunea, veghea şi somnul, binele şi răul

Culorile contrarii precum albul şi negrul simbolizează dualismul intrinsec al fiinţei umane, conflicte ale unor forţe care se manifestă la toate nivelele existenţei, de la universul cosmic la lumea intimă: negrul reprezintă forţele nocturne, negative, albul – forţele diurne, pozitive. Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit la zeităţile din multe cosmogonii. La egipteni, valoarea simbolică a culorilor intervine adesea şi în operele de artă. Negrul este simbolul renaşterii postume şi al dăinuirii veşnice, culoarea zeiţelor Anubis (călăuzitoarea morţilor pe lumea cealaltă) şi Min (ocrotitoarea genezei şi a secerişului). Verdele colorează uneori pe Osiris, fiind culoarea vieţii vegetale, a tinereţii şi a sănătăţii; pielea lui Amon, zeul aerului, are culoarea albastră; roşul este culoarea blestemată a lui Seth şi a tot ceea ce este vătămător, violenţa de temut, răutatea perversă.

Anubis Min Osiris Set

Simbolismul religios al culorilor este uşor de regăsit şi în alte tradiţii şi credinţe. Conotaţiile de ordin cultural-religios sunt uşor de regăsit cu precădere în pictura heraldică, care foloseşte atributele simbolice ale culorilor şi convenţia cromatică a artei medievale, precum şi în erminii – manuale bizantine pentru uzul zugravilor care precizau cromatica veşmintelor, decorului, părului sau bărbii personajelor Istoriei Sacre. În tradiţia creştină, culoarea este o participare a luminii create şi a celei necreate. Unele consideraţii asupra divinităţii şi luminii au ajuns (evolutiv) până la a asimila (fără o regulă absolută) culoarea albă Tatălui, culoarea albastră Fiului, culoarea roşie Sfântului Duh. De aici au apărut şi unele interpretari de asimilare tehnică, cum ar fi: verdele să fie asimilat vieţii şi speranţei, albul credinţei şi castităţii, roşul dragostei şi carităţii, negrul căinţei şi apropiatei judecăţi.