A fi sau a nu fi arta

În 2007, artistul vizual Guillermo Vargas Habacuc a luat un catel, l-a legat de un perete într-o galerie de arta si l-a lasat sa moara de foame si de sete. În tot acest timp vizitatorii galeriei nu au facut nimic pentru catel.Asociatia Biennale Centroamericana di Arte a decis ca acest proiect a fost unul artistic si a propus ca acest lucru sa fie realizat din nou în 2008. Pentru a împiedica un astfel de act de cruzime, a fost înfiintata o PETITIE prin care se cere interzicerea acestei expozitii.
Aceasta stire a fost difuzata pe posturile de televiziune si probabil multi dintre noi am primit tot felul de mailuri unde am fost invitati sa semnam aceasta petitie.Din punctul meu de vedere este revoltator k ne confruntam cu asemenea situatie in care sunt incalcate grav drepturile animalelor doar"de amorul artei" si nicidecum nu consider acest lucru ca tinand de arta. De neacceptat mi se pare ca pe langa faptul ca la momentul respecitv nu s-a luat atitudine,se incearca repetarea fenomenului considerat probabil o forma abstractă, nonconformista de a produce arta, arta vizuala.Sincer vorbind nici nu înţeleg ce s-a urmărit prin aceasta actiune.Oare desfigurarea animalului cauzata de foame si sete poate provoca placere estetică,poate trezi sentimente de admiratie,dorinta de contemplare ca atunci cand te afli in fata unui tablou reuşit pe care il apreciezi la adevarata sa valoare? Oricum as privi situaţia,din orice unghi as încerca sa o abordez nu pot formula un răspuns afirmativ.Probabil se vroia o forma de transfigurare a vieţii si a mortii deopotriva,o încercare absurdă de a se da o noua interpretare trecerii spre moarte,grotescă prin mijloacele folosite dar pe care omul,fiinţa superioară si raţionala,a reuşit sa o ducă la bun "sfarsit",ba mai mult,pe care de dragul artei vrea sa o si repete.In continuare voi ataşa un link ce contine fotografii din acea galerie de arta care surprind foarte bine arta chinuirii unui animal si care reliefeaza foarte bine motivele pentru care aceasta actiune ar trebui sa se repete si in 2008.. dar cu artistul numit mai sus care cu siguranta va fi de acord sa se sacrifice... de amorul artei.:) http://sugestiv1.com/2008/03/30/un-caine-moare-de-foame-si-sete-cica-e-arta/

Arta machiajului

Atit femeile cit si barbatii folosesc cosmetice de sute de ani, binenteles ca machiajul a suferit schimbari dramatice in timp.

Cea mai veche inregistrare istorica despre machiaj vine din prima dinastie a Egiptului. Se aminteste aici despre unguente folosite de femei si barbati pentru hidratarea si catifelarea pielii. Femeile egiptene foloseau pentru machiajul din jurul ochilor o culoare gri foarte inchis, obicei preluat si de evrei si mentionat in Noul Testament din Biblie.

Filosoful roman Plautus (254-184 i.c.) scria ca "O femeie fara machiaj este ca mincarea fara sare". Romani foloseau culori inchise pentru ochi si sprincene, iar fata si-o albeau cu creta.

In secolul al saselea prostituatele din Spania foloseau pentru machiaj culoarea roz si tot in Spania in secolul treisprezece femeile bogate foloseau numai ruj roz pentru a dovedi ca isi puteau permite un ruj sintetic.

Regina Elizabeth a Angliei considera un obicei sanatos folosirea cosmeticelor, iar femeile foloseau albusul de ou pentru intretinerea tenului. Pe la 1800 in Anglia produsele pentru machiaj si cosmeticele de intretinere a pielii erau foarte toxice pentru ca farmacisti care le preparau foloseau si ingrediente ca mercurul sau acidul nitric. Aceasta este epoca de aur a sarlatanilor fabricanti de produse cosmetice, care se folosesc de lipsa de cunostinte a oamenilor epocii, prezentand numeroase produse miraculoase menite sa imbunatateasca sau
chiar sa schimbe total infatisarea doamnelor simandicoase.

Interesant de stiut este ca pe la 1850 barbatii se machiau iar regele George IV cheltuia sume mari de bani pe produse cosmetice. Este epoca de prestigiu a Frantei din punctul de vedere al elegantei, luxului si modei. Se raspandeste intrebuintarea pudrei de culoare alba, ochii sunt accentuati prin machiaj, buzele vopsite cu rosu.
In epoca victoriana machiajul era asociat cu prostituatele sau cu actritele(considerate atunci de aceeasi speta).

In anul 1914 se scrie o noua pagina in istoria produselor pentru machiaj si de intretinere a pielii: Max Factor introduce pentru prima oara pudriera in formatul in care este si azi si nu peste mult timp oglinjoara si discheta pentru pudrat. Maurice Levy inventeaza rujul in carcasa de metal si tot atunci George Burchett face primul tatuaj cosmetic al buzelor.

Tendintele victoriene de a nu folosi produse pentru machiaj s-au mentinut pina in 1920 cind emanciparea femeilor din America a facut din machiaj o manifestare de libertate a femeii. La sfirsitul anilor ' 20 machiajul a devenit o necesitate pentru femeile de la oras. Max Factor inventeaza lip gloss-ul si apar mai multe nuante de rosu pentru rujuri.

Intre anii 1930-1950, odata cu aparitia si dezvoltarea cinematografului a inceput o noua era. Vedetele de cinema au devenit cele mai puternice fashion icon-uri, lansand odata cu aparitiile lor pe ecrane tendinte in moda si in machiaj. Femeile din toata lumea le imitau. Va amintiti de celebrul contur de ochi al lui Audrey Hepburn cu linii adinci in forma de ochi de pisica. Dupa cativa ani isi face aparitia si genul de eroina senzuala, Joan Crawford, Joan Harlow etc. Buzele castiga in importanta si depasesc conturul lor normal, narile palpita, parul este semilung.

Incepind cu anii ' 60 miscarea hipiota a adus o si mai mare libertate in folosirea machiajului, de la buze colorate cu alb pina la pictarea de imagini pe fata.

Cu incetul insa ne indepartam de genul misterios, artificial. Evolutia conceptiei despre frumos se indreapta catre natural, catre firesc. Si iat-o trecand peste toate tipurile intermediare, pe Brigitte Bardot, tipul de fata tanara, traita in aer liber, cu tenul bronzat, ochii accentuati, dar cu farduri mai savante, buzele pastrandu-si conturul lor normal si colorate deschis, cat mai apropiate de natural. Suntem departe de gura mica in forma de inimioara a anilor 1930, dar si de buzele carnoase de culoare inchisa.

La noi in tara, machiajul, numit "sulemenit", de la cuvantul turcesc "sülümen", era un obicei oriental care dainuia de sute de ani. In 1820, s-a produs in tarile Romane o reforma radicala in imbracamintea femeilor, prin adoptarea hainelor europene, desi machiajul continua sa fie foarte folosit din cauza influentei orientale si sa fie raspandit in toate clasele sociale.
Dupa "89 in Romania, aparitia vedetelor de televiziune si a revistelor de moda a generat o crestere exponentiala a interesului pentru infrumusetare, la modul general, si pentru machiaj, in particular. Multe femei au realizat puterea cameleonica data de machiaj, devenind adevarate experte.

Francesc Pujols si logoreea lui despre Gaudi

Acolo jos, sub imagine, scrie ca este o " vedere axonometrica ideala a catedralei Sagrada Familia, realizata de Francisco Valles".



Dupa cum am promis, iata eseul lui Francesc Pujols, “La Visió artistica i religiosa d’En Gaudi”, publicat in 1927. Pentru cei care nu sunt la curent, promisiunea am facut-o cu ocazia articolului Anei despre Gaudi, care mi-a amintit de acest eseu si de pretentiile, deplasate dupa mine, ale lui Pujols cum ca Gaudi ar fi de incadrat in sistemul pantologic, iar opera sa, de tratat in mod “ezoteric”. Cum o veni asta?
Eseul imi pare, de asemenea, ingrozitor de greoi pentru ca Pujols uita sa mai puna si punct si ii tot da inainte fara pauza, dupa cum veti observa. Imi cer scuze pentru lipsa de diacritice, dar nu am cele necesare pentru a redacta cu diacritice.

“Marile orgi din Barcelona
S-a spus, pe buna dreptate, despre acest mare constructor al arhitecturii ca era un poet al pietrei, la fel cum am putea spune ca era doar un muzician al linistii care insoteste arhitectura si al vantului care, lovindu-se de piedicile pietrelor si zidurilor, canta cu sonoritati foarte diferite de cele de la edificiile unor arhitecti moderni, contemporani cu Gaudi, pe cale de a fi uitati, era un muzician si fiindca, asa cum ne spune, concepuse un sistem de clopote tubulare care, actionate de o claviatura, ar fi sunat in toate clopotnitele turnului, in numar de cincisprezece sau douazeci, creand armonii care urmau sa se auda in toata Barcelona dimineata, la amiaza si seara;acest mare constructor, sculptor al arhitecturii, care nu s-a multumit sa introduca numeroase figuri din lumea organica specifica sculpturii, dupa cum anorganicul este specific arhitecturii, dadea, am spus-o si o repetam, calitate organica conceptiei asupra ansamblului, precum in detaliile edifiiilor pe care le construia, mai ales cele mai recente; acest mare constructor ar putea fi numit pictor, nu numai datorita proiectarii unui intreg templu policrom, ci inca si mai mult pentru edificiile unde a facut, cum bine stim cu totii, combinatii decorative de culoare, obtinand fineturi purissime care se topesc sub ochi, cand le privim, ca zaharul in gura; acest mare constructor este arhitectul care, admirand si venerand intreaga viata, ca putini altii, arta greaca, dupa cum s-a spus, ne-a lasat un edificiu ca Sagrada Familia, despre care un birjar a spus intr-o zi- manandu-si calul, cu haturile si biciul intr-o mana, si intorcandu-se spre vizitatorul pe care il insotea la templu, in timp ce acesta din urma contempla, asezat in birja oprita, sublimul fragment al catedralei lui Gaudi- ca era o fatada in intregime facuta din pietre fixate cu mana i ciocanul, ceea ce am auzit si noi insine in timpul uneia din frecventele vizite pe care le-am facut, le facem si le vom face la fragmentul de fatada a acestui templu care nu va fi, poate, nicicand terminat si care face sa cante linistea din Camp de l’Arpa, locul unde se ridica acest templu modern. Gaudi, cu limbajul sau pe cat de concret, pe atat de simbolic, numea acesta fatada Poarta Vietii sau a Nasterii, iar acolo sunt cocosi si gaini ca la poarta unei ferme, in timp ce cealalta fatada laterala, opusa, ar fi Poarta Mortii, iar portalul principal al templului, Poarta Invierii, si Gaudi ni le explica si ni le infatisa la fel de clar ca si cum ar fi fost deja terminate si am fi putut intra si iesi, caci, cum am spus si vom repeta, pentru a pune punct final viziunii artistice pe care am comunicat-o, inainte de a trece la viziunea religioasa, era omul tuturor posibilitatilor si cand se gandea la ceva era ca si cum ar fi facut si terminat acel lucru.

Dorinta de putere in Art nouveau
In orice caz, lasand la o parte stilul nostru care nu este, in fond, decat o propaganda plina de acea sfanta insistenta pe care o recomanda admirabilul nostru Eugenio d’Ors acum cativa ani, propaganda in favoarea ideilor noastre stiintifice si a idealurilor fundamentale ale Cataluniei, vom spune despre stilul arhitectului ca, daca e evident ca un oras construit sub auspiciile conceptiei arhitecturale ale lui Gaudi, pe baza marelui sau stil monstruos, baroc si contorsionat, cu strazi, piete, edificii si gradini monstruoase, baroce si contorsionate, ca Park Gűell, casa Milasi Sagrada Familia, este, in egala masura, evident ca ar fi fost cel mai viu, esteticeste, dintre toate orasele moderne care, dupa cum stim cu totii, sunt construite mecanic si matematic ca o opera stiintifica, fara alta cautare estetica in afara acedemismului, iar celor care, dipusi deja sa inchida ochii pentru a nu mai vedea viziunea artistica pe care aceasta idee ar putea-o provoca, ne vor spune ca un oras “gaudian” ar fi fost oribil si exorbitant le vom raspunde ca nu stim de ce se mira ca un oras modern isi contorsioneaza si deformeaza stilul arhitectural pentru a gasi esenta vie si sclipitoare a emotiei estetice fundamenale, tocmai in aceste timpuri moderne care, cum bine stim, au contorsionat poezia, muzica, pictura si sculptura pentru a regasi mentionatul element estetic, pe care-l pierduseram prin aplicarea rece si corecta a canoanelor academice, lasand arhitectura lui Gaudisa-si asume de una singura realizarea in arhitecura a tot ce se facuse colectiv si cu succes in toate celelalte arte frumoase.
Daca in epoca lui Wagner si Cézanne, care si-au contorsionat viziunile muzicale si picturale, spargand canoanele muzicii si, respectiv, ale picturii italiene, in epoca lui Strauss si Stravinski in muzica, a lui Picasso in pictura, fara a-i mai numara pe cei care i-au urmat si i-au imitat in poezie si sculptura, care, in aceasta miscare si in aceste tendinte, sunt doua arte lipsite de initiativa deformarii canoanelor si limitate la a urma lectiile si exemplele practicate in muzica si pictura, primele care s-au aruncat in aventura artistica a timpurilot moderne, asadar daca intr-o asemenea epoca nu consideram foarte natural si consecvent un oras cum l-ar fi conceput si construit Gaudi daca ar fi fost lasat, e ca si cum nu l-am considera natural in plina epoca a civilizatiei primitive, cand arta determina deformarile si monstruozitatile pe care le cunoastem si le-am cunoscut de-a lungul istoriei artei in productia navalnica a popoarelor primitive care, cu siguranta, fac in feliul lor acest stil pentru ca mai mult nu stiu(...).
In timp ce Wagner, Strauss si Stravinski cautau forme noi in muzica, intorcandu-se la conceptia primitiva a artei (...) Gaudi, mut ca piatra, fara sa spuna nimic, facea acelasi lucru, urmand acelasi ritm al tragediei artistice moderne revolutionare pentru a se intoarce la principiile fundamentale ale tuturor popoarelor(...).
Putem aduga (...) ca Wagner, Cézanne si ceilalti inovatori care cautau traditia estetica vie a fundamentelor emotiei sensibile au operat deasupra unui munte de autori care, inovand lent, au pregatit zi dupa zi revolutia artistica din secolele XIX si XX. (...) Gaudi a inceput revolutia de unul singur, in Barcelona, fara predecesori nici acolo, nici aiurea, caci stilurile moderne pe care le urma si le imita, cum le urma si pe cele din timpurile vechi, nu erau stiluri care sa lupte pentru esenta estetica de care am vorbit si care a fost aspiratia suprema a acestei sensibilitati, iritata de moartea stiintifica a operei de arta; situand Catalunia in istoria artei cum am putea-o situa pe o harta, gasim un Gaudi facand, doar cu geniul sau, ceea ce toate geniile din celelalte tari si din clelalte ramuri artistice au facut rezumand si perfectionand eforturile artistilor care le precedasera.”
Gata. Greu, nu?! Da, eseul nu e, cu siguranta, o lectura prea usoara. Gasesc, de altfel, ca are niste rezonante de discurs politic obosit date naibii!
As vrea sa deschid o discutie cu privire la continutul acestui articol. Mai exact, care e parerea voastra despre contributia lui Gaudi la “revolutia in arta”, care e parerea voastra despre conceptul de “revolutie in arta” in secolele XIX-XX si, mai ales, ceea ce acuza Pujols ca ar fi “rece”, anume canonizarea artei, chiar asa-i?

POP ART

Ce este pop art?
Anii '60 au reprezentat in general o perioada de deschidere, marcata de inceputul schimbarii de mentalitate si de inovarea cailor de exprimare artistica. Iar cei care au dat tonul au fost bineinteles englezii si americanii. Anii '60 in S.U.A. au fost dominati din punct de vedere artistic de Andy Warhol si de curentul "Pop Art". Se renunta astfel la modalitatile mai serioase de a picta, apelandu-se in schimb la tehnici de producere in masa a creatiilor artistice. Tema dominanta fiind cultura de masa si consumerismul.

In atelierul lui Warhol, "The Factory", tot felul de personaje ciudate, (vedete de film, fotomodele, creatori de moda, staruri porno sau simpli junkies) il ajutau pe artist sa isi realizeze operele de arta. Acestia lucrau ca intr-o fabrica in care se produceau pe banda rulanta creatii artistice. Warhol nu s-a limitat la pictura, el a fost mereu interesat de orice forma de expresie, fie ca era vorba de cuvantul scris, filme, sau diferite forme de imprimare. Dar subiectul sau favorit a fost societatea de consum si simbolurile sale cel mai usor de recunoscut.

Astfel, simpla cutie de supa Campbell a devenit simbolul unui intreg curent artistic - pop art - iar chipurile diferitelor celebritati (Marilyn Monroe, Liz Taylor, Liza Minnelli) pictate de Warhol au devenit faimoase. Stilul lui Andy Warhol se recunoaste imediat. Trasatura caracteristica este repetarea aceleasi imagini in diferite versiuni coloristice si dispunerea in grupuri organizate si simetrice. Picturile lui Warhol imbina desenul cu fotografia, folosind cel mai adesea serigrafia (silkscreen) ca tehnica de imprimare pentru a produce in masa creatiile sale.

Atat Warhol cat si intregul curent pop art s-a canalizat pe sursele imediate de inspiratie, pe elementele obisnuite si usor de recunoscut de oricine din societatea americana. Consumerismul nu este vazut ca un lucru rau, ci din contra, el este perceput ca fiind elementul ce ne uneste si pe care il avem cu totii in comun. Warhol obisnuia sa spuna ca o Coca-Cola are acelasi gust indiferent cine esti, ea este aceeasi si pentru presedinte, si pentru vedete si pentru vagabondul de la colt de strada.

Acum putem spune ca pop art face parte din viata noastra. Mass media ne inunda zilnic cu astfel de imagini insa acum nu le putem numi arta. Aici insa intervine Warhol care spune ca orice imagine cu care ne confruntam este arta si trebuie sa confruntam ca atare. Poza lui Marilyn , poza cu florile, poza cu
femeia in cada si multe altele pot fi considerate pop art, imaginile din viata de zi cu zi pot fi considerate artistice in felul lor insa kitschurile prezentate la TV , dupa parerea mea, sunt departe de a fi considerate Pop Art.





Astept si parerile voastre in legatura cu acest subiect. Daca mai stiti lucruri interesante despre Pop Art sau daca recunoasteti pozele din articol, va astept cu commenturi si opinii.

Arta cititului in palma

Stiai ca stravechea arta a cititului in palma iti poate dezvalui secretele personalitatii? Si asta nu e tot! Doar urmarind liniile palmei poti afla o groaza de lucruri despre tine. Trebuie doar sa privesti cu atentie toate cele trei linii principale ale mainii tale drepte.

Linia vietii iti dezvaluie indicii interesante legate de personalitatea si sanatatea ta. Incepe chiar deasupra incheieturii degetului mare si se continua in jos, spre incheietura mainii. In primul rand, nu-ti face probleme, o linie a vietii scurta nu inseamna ca vei avea o viata scurta.
Daca linia vietii este ferma si neintrerupta esti o persoana plina de entuziasm.
Daca linia este usor curbata si apropiata de incheietura degetului atitudinea ta este idealista si se poate spune despre tine ca esti o persoana foarte sensibila.

Linia inimii iti vorbeste despre cum esti in dragoste si in relatiile de durata si
strabate palma, incepand chiar de sub degetul tau aratator.
Daca linia este dreapta atitudinea ta in dragoste este una calma si prevazatoare.
Daca aceasta este curba atitudinea ta in dragoste este pasionala.
Daca linia dragostei este subtire atitudinea ta in dragoste este sigura, plina de incredere in propriile forte.

Linia capului incepe chiar deasupra liniei vietii si se curbeaza usor in jos.
Daca este dreapta inseamna ca esti o persoana cu picioarele pe pamant.
Daca linia este lunga esti plina de imaginatie si iti vin o groaza de idei nastrusnice in orice situatie.
Daca linia capului este curbata inseamna ca esti o persoana care iubeste distractia si care se poate simiti in largul sau oriunde.

Painted Animals

Citind articolul postat de Diana, mi-am adus aminte de niste fotografii pe care le-am vazut cu mult timp in urma.

Nu pot afirma daca reprezinta sau nu o arta, insa daca animalutele nu au avut nimic de suferit, iar stapanii lor nu au facut acest lucru doar ca sa se distreze, pot spune ca unele imagini sunt chiar dragute si amuzante.

Acest tip de exprimare a ideilor pe blana unor animale poate fi legata, mai mult sau mai putin, de tatuaje, insa in acest caz necuvantatoarele nu isi dau acordul, iar efectul este efemer.

Dorinta Cristianei nu am putut sa o indeplinesc decat pe jumatate,iar la a Andreei inca mai lucrez:D

Arta aplicata direct pe corp(tatuajul)

Primele manifestari a cee ce numim azi „body art” au parut cu aproximativ 12.000 de ani in urma:cei care aveau rani pe corp , incercau sa le vindece prin frecarea cu cenusa. Cuvantul „tattoo” provine din Tahiti: Capitanul Cook a ajuns in Tahiti in anii 1700,acolo i-a auzit pe bastinasi numind tatuajul „ta-tau”.

TATUAJUL CHINEZESC

Arta si literele simbolice ale culturii traditionale chineze sunt foarte bune modele pentru tatuaj. Literele chinezesti continute de tatuaje sunt de fapt cuvinte sau expresii scrise cu litere sau caractere chinezesti, ale caror linii gratioase le fac perfect pretabile artei tatuarii.
Desi aceste tatuaje se bazeaza pe alfabetul chinezesc, ele nu sunt foarte comune in China si sunt mai degraba un fenomen in tarile din vest unde nu se foloseste acest tip de alfabet.

TATUAJUL CRESTIN

Tatuajele crestine infatisand diverse modele ale crucii sunt des intalnite. Unele tatuaje il infatiseaza pe Isus pe cruce, in timp ce altele infatiseaza crucea, adesea reproducand textura lemnului si coroana de spini agatata de una dintre brate. Alte tatuaje constau din infatisarea unor cuie incrucisate, cuie mari ca cele folosite in crucificarea lui Iisus.

Simbolul pestelui este un bun exemplu, simbolul pestelui stilizat fiind adeseori utilizat ca simbol al lui Hristos. Este un simbol ce se preteaza foarte bine tatuajului, in special in culloare neagra.

TATUAJUL HENNA (MEHNDI)

Tatuajele henna numite si mehndi, sunt un tip de decoratiuni corporale temporare dezvoltate in India. Aceasta arta traditionala nu a fost interpretata ca fiind tatuaj, pana de curand.A fost inteleasa mai degraba ca fiind o cosmetizare,o decorare a corpului pentru ocazii speciale precum nuntile.Henna este o pulbere naturala folosita si pentru a colora parul.Cand este fabricata sub forma unei paste si aplicata pe piele, lasa in urma o culoare.Aceast dispare in decurs de zile sau saptamani, in functie de produsul folosit, unele fiind substantial mai puternice decat altele.

Model complex de tatuaj henna pe maini

TATUAJUL MAORI

Tatuajele maori sunt printre cele mai distinctive tatuaje din lume, arta tatuarii fiind o arta sacra pentru populatia Maori din Noua Zeelanda, care, probabil, a fost adusa din insulele Polyneziei de est.Tatuajele traditionale Maori sunt cunoscute ca ‘Ta Moko’ ce constau in desene spiralate si foarte reliefate ce acopera fata si in unele cazuri fesele si picioarele.Ritualul tatuari Maori este un proces complex. Sunt folosite cutite si dalti netede s-au zimtate, cerneala fiind aplicata prin efectuarea unor incizii.

"Don Quijote” si asta spune tot

Stagiunea de anul acesta a Teatrului National din Bucuresti cuprinde, printre multe
alte traznai, si piesa “Don Quijote”, cu regia, adaptarea si muzica puse la cale de
un vechi si bun prieten al amatorilor de teatru: Dan Puric. De altfel, si rolul principal
e pus la cale, paradoxal, tot de Dan Puric. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam
la un Dan Puric-don Quijote, ci mai degraba la un Dan Puric-Sancho Panza. Totusi, Sancho este interpretat de Constanin Dinulescu, si inca cum!

In cel de-al 21-lea secol al erei noastre, mergem la TNB pregatiti pentru ce-i mai rau: adaptari cazute peste bord, decor, lipsa, costume, lipsa si lipsa si la atmosfera... overall effect, zero, ca sa fiu in spiritul evenimentelor curente, pentru ca asa prinde mai bine...Ei, gateala de razboi mi-a scapat in seara aceea cand am intrat in sala, pentru ca, deh!, era vorba de Dan Puric, era vorba de don Quijote; si am intrat in Sala Mare cu sufletul impacat!

E greu sa iti faci o impresie despre ce se petrece pe scena fara sa fii in fata ei, dar e absolut necesar sa fac o usoara prezentare a lucrurilor inainte de a trece mai departe cu pamfletareala si barfa de doi bani; sala e intunecata, cortina, ridicata, scena, goala... Goala! Nici macar jumate de copac... Mai departe, intra un personaj (aici trebuie sa ghicesti ca intra don Quijote), alaturi de unul mai mare de doua ori decat el in inaltime (acesta vrea sa fie Sanchiulet); Sancho il imbraca pe don Quijote intr-o armura invizibila, peste hainele sale obisnuite, si ii da o spada invizibila, dimpreuna cu o fericita lance invizibila si cu un scut la fel de imaginar, iar pe cap un coif...sau poate o oala...cine nu stie despre ce e vorba poate preupune ca e o boneta de noapte! Si de aici incepe minunatia, Doamne apara si pazeste! Ba danseaza unii, ba topaie altii, mai apare si o Dulcinee savuroasa si mai mult dezbracata decat imbracata, interpretata de Ileana Olteanu...ba mai apare o aluzie la Domnul Presedinte al nostru, ba mai joaca unii pe muzica pop, si tot asa pana la sfarsit. Ia intriga de unde nu-i!

Spectacolul e unul coregrafic, de dans si lumini; putin lipseste si il facem de dans contemporan. In partea din spate a scenei, pe fundal, sade frumos un ecran, ca la cinema, pe care, din timp in timp, proiecteaza cate ceva: mori de vant, caluti, orase supraindustrializate, sub forma de animatii color sau alb-negru. Piesa, insa, nu-i nici alb, nici negru; e gri.

Neindoios, jocul lui Dan Puric imi permit a spune ca e impecabil! Nici urma de ezitare, mimica e extraordinara, mai ales ca spectacolul e mut. Don Quijote joaca un step formidabil...desigur, problema ar fi ca nu exista step pe vremea lui, dar sa invocam atemporaleitatea, transcendenta si teoria chibritului... Momaile, iertare, iertare, spectatorii, se amuza, rad, aplauda, ce sa faca... Aplaud si eu, cu emfaza chiar! Iata-l, deci: un don Quijote care “trece de barierele timpului”, paraseste Spania si trece prin Japonia, pe la samurai, prin Franta, pe la regi, si prin America dominata de “pop culture”.

Lasand gluma la o parte, spectacolul este, intr-adevar, formidabil! Jocul, dupa cum am mai amintit, este superb, dansurile sunt impresionante si umorul merge direct la tinta! Se simte de departe atingerea suflarii lui Dan Puric, pe care il consider un actor, un regizor si un om demn de toata stima! Ca si pe Constantin Dinulescu, de altfel. Elogiat poate fi interpretul rolului principal nu doar pentru aceasta piesa, insa recunosc ca piesa da din aripi si zburataceste in jurul lui si nu in jurul personajului care ii da titlul. Inchei prin a recomanda, pana la urma, piesa, pentru simpla delectare. Dar numai celor ce au citit “Don Quijote de la Mancha” sau sunt cel putin in tema, pentru ca altfel riscam confuzii delasatoare si analogii nelalocul lor. Piesa este reusita!

Dar nu ca "“Don Quijote” dupa Miguel de Cervantes Saavedra", asta nu, niciodata! Teatrul impune anumite formalisme care, la urma urmei, cand tragem linie si adunam, isi au rostul. Don Quijote e don Quijote, punct! Si pentru aceasta idee obsedanta, pentru mine, ma iau in piept oricand cu Dan Puric.

Fata cu cercel de perla

Romanul “Fata cu cercel de perla” apartinand autoarei Tracy Chevalier poate fi asemuit cu un tablou profund si incantator. Tesand o frumoasa fictiune, aceasta compune o poveste cu parfum de realitate, care te transpune, intr-un alt timp si o alta tara, fara sa simti ca te desprinzi de spatiul tau temporal si terestru. Creatia este o povestire inventata, brodata pe misterul ce inconjoara un celebru tablou din patrimoniul cultural al nordicilor, intitulat “Fata cu cercel de perla”. Pictura apartine pictorului olandez Johannes Vermeer, iar creatia in cauza si-a capatat o reputatie aparte fiind cunoscuta si sub denumirea de “Monalisa Nordului”.
Intr-un limbaj simplu, fara inflorituri, autoarea isi asuma rolul unei tinere slujnice cu constitutie sufleteasca deosebita ce nimereste, intamplator, in casa celebrului pictor. Prin relatarea la persoana intai, Tracy Chevalier il pune pe cititor in legatura directa cu resorturile intime ale sufletului tinerei care descopera o lume aparte in atelierul lui Vermeer. Ceea ce pentru ceilalti membri ai familiei este un teritoriu interzis in care se accede numai cu acordul expres al artistului se transforma pentru slujnica cea tanara intr-un univers tainic si fascinant in care poate deveni ceea ce simte cu adevarat ca este.
Particularitarile secrete ale fetei nu scapa ochiului format de pictor care decide sa o imortalizeze pe panza sa cu riscul de a scandaliza familia. Pe parcursul desavarsirii capodoperei, intre model si pictor se infiripa o poveste tacuta de iubire. Prezenta fetei in atelierul pictorului vine ca o completare discreta a potentei artistului. Desi ramasa anonima, ea devine nemuritoare datorita penelului de indragostit.
Romanul “Fata cu cercel de perla” este o pledoarie pentru frumos, pentru estetic, pentru posibilitatea existentei sentimentelor in stare pura. Pentru tanara slujnica, crearea tabloului este cheia catre o lume ravnita, dar la care nu va accede niciodata in viata ei de muritoare. Prin pozitia ei sociala, ea este condamnata sa apara in ochii celorlalti ca o oricare alta, insa pentru Vermeer, ea este muza si modelul in stare de perfectiune.
Felul in care este relatata povestea tabloului face cu adevarat cinste scriitoarei. Dintr-o poveste imaginata, Tracy Chevalier reuseste sa creeze un autentic document estetic. Consider ca aceasta carte nu poate merita mai putin de punctajul maxim pentru ca este, pur si simplu, fara cusur. Nici un moment, cititorul nu poate pune la indoiala adevarul nascut din fictiune, nu exista nici o bresa care sa ne faca sa vedem panza cruda sub culorile intense care zugravesc o emotionanta poveste de iubirE.

Alte lucrari semnate de Verneer:

"LAPTAREASA"

" CHITARISTUL"

"SCRISOAREA DE DRAGOSTE"

Cinematografia romaneasca

Am ales aceasta tema pentru ca cinematografia romaneasca este,in general,un subiect evitat.Filmele romanesti sunt rareori apreciate(evident,exista si exceptii,precum "4 luni,3 saptamani si 2 zile" lui Cristian Mungiu,care a facut furori pe la mai toate festivalurile internationale de film,"Filantropica" lui Nae Caranfil,"Moartea Domnului Lazarescu" lui Cristi Puiu,etc,etc,etc...dar nu prea multe)iar publicul roman,care ar trebui sa le vizioneze in mod special,le trateaza cu indiferenta sau chiar dispret.Salile de cinematograf sunt goale chiar si in cazul filmelor straine,ecranul acestora fiind inlocuit de ecranul monitoarelor,dar ce sa mai spunem despre filmele romanesti?Acestea nu sunt nici macar descarcate ilegal de pe Internet.
Voi incerca sa fac o scurta istorie a cinematografie romanesti,de la sfarsitul secolului XIX,pana in zilele noastre.
Prima proiectie cinematografica din România a avut loc pe 27 mai 1896 prin prezentarea filmelor Lumière in birourile editoriale ale ziarului de limba franceza "L'Independence Roumaine" din Bucuresti; in mai 1897 au fost produse primele jurnale românesti si in 1912 a fost prezentat primul film artistic Independenta României/Romania's Independence.
Inceputurile producerii de filme in România se datoreaza unor amatori. O dezvoltare semnificativa a aut loc in anii 30 odata cu introducerea de subventii de stat. Dupa cel de al doilea razboi mondial, industria de film a evoluat in cadrul politici culturale generale. Pe langa controlul ideologic, suportul financiar primit din partea statului, care detinea companiile de productie si distributie, au fost create conditii pentru extinderea si diversificarea productiei de filme (in jur de 20-30 de filme erau produse anual in anii 70). Primele filme din perioada stalinista au dovedit traditia slaba in productia de filme si aveau un mesaj ideologic, fiind in cea mai mare parte bazate pe lucrarile scriitorilor români. Primul film notabil a fost realizat in 1957: Moara cu noroc, regizor Victor Iliu (1912-1968). In 1965, Padurea spanzuratilor, al treilea film regizat de Liviu Ciulei (care mai taziu a trecut la teatru, incepand o cariera internationala), a fost distins cu premiul pentru cea mai buna regie la Festivalul de la Cannes.
Succese notabile au fost obtinute, de asemenea, in domeniul filmelor de desene animate, fondatorul carora a fost Ion Popescu-Gopo (care a castigat Marele Premiu la Cannes in 1957 cu filmul Scurta istorie). Regizorul de film Sergiu Nicolaescu a devenit foarte cunoscut prin numarul mare de filme de toate genurile care atrageau un numar imens de spectatori.
Dupa caderea comunismului, mult ravnita liberate a creatiei nu s-a dovedit a fi chiar benefica, cum si-ar fi dorit producatorii de film, din cauza crizei economice si fragmentarea subventiilor de stat (astfel productia de filme s-a redus la 10-15 filme pe an). Un rol deosebit in industria de film de astazi il au regizorii Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc, Dan Pita (acesta a primit trofeul Leul de aur la Festivalul de film din Venetia in 1992), Nae Caranfil, Radu Gabra,Cristian Mungiu,Cristian Nemescu(decedat din pacate intr-un tragic accident de masina),etc.
Facand o comparatie doar intre numarul de filme produse anual de industria cinematografica romaneasca cu numarul realizate de asa-zisa "cetate a filmului",Hollywood,ajungem la o concluzie dezamagitoare.Nu sunt produse nici macar un sfert din numarul de filme americane,care par sa detina monopolul asupra acestei piete.Nici macar nu pot sa ma apuc sa le numar,n-as avea suficient timp in contextul in care am si altceva mai bun de facut decat sa adaug pe lista toate filmuletele de duzina produse la Hollywood.Nu spun ca nu apreciez cinematografia americana,Doamne fereste!Departe de mine acest gand,caci nu putem nega valoarea si importanta artistica a diverselor filme produse in aceasta "citadela".Totusi,nu pot sa nu remarc "inflatia" de filme artistice aparute mai ales in ultimii 5 ani:o pleiada de pelicule fara niciun mesaj,fara vreun scop artistic,realizate doar pentru a umple buzunarele producatorilor si asa- zisilor actori aparuti peste noapte.
Sa nu credeti ca am abordat acest subiect din sentimente nationaliste sau patriotice.Sunt,de fapt,departe de orice fel de astfel de sentiment.Pur si simplu consider ca ignoram anumite valori care ne apartin pe principiul "e romanesc,nu e bun!".Avem o gramada de "defecte",dar tre sa ne recunoastem si calitatile(da,mai putine decat ne-am dori),din pura obiectivitate.Asa ca va invit sa vizionati un film romanesc si sa vedeti daca nu cumva merita sa fie luat in seama cel putin la fel de mult ca si peliculele hollywoodiene,pe care toti le iubim atat de mult...(sau nu!)

Antonio Gaudi

De ce am decis sa scriu despre Gaudi? Sincera sa fiu, uitasem, spre rusinea mea, de acest artist desavarsit pana cand am revazut un documentar despre renumitul arhitect.

Cariera lui Antoni Gaudi, nascut in 1852, este strans legata de Barcelona, orasul cu una dintre cele mai spectaculoase arhitecturi: resedinte particulare, in special extraordinarul Palat Guell, scoli, cladirile pentru locuit Mila si Batllo, o cetate - gradina - celebrul Parc Guell - si o catedrala, Sagrada Familia, la care arhitectul a lucrat dim 1883 si care a ramas neterminata din pricina mortii sale neasteptate. Daca exista vreun arhitect dificil de situat intr-o perspectiva istorica traditionala in virtutea diversitatii surselor sale, a profundei originalitati a temperamentului sau constructor, a caracterului oniric al creatilor sale si a bogatiei vizuale a ornamentelor, acesta este,cu siguranta, Gaudi.

In cariera sa, Gaudi a dezvoltat un stil senzual, aproape suprarealist, care l-a consacrat ca cel mai inovator artist in miscarea Art Nouveau in Spania. Dand putina atentie ordinii formale, el a suprapus sisteme fara legatura intre ele, alterand ordinea vizuala. Formele caracteristice de gotic denaturat create de arhitectura lui Gaudi au atras admiratia altor artisti.

Din ziua in care Gaudi a preluat lucrarile la "Marea Catedrala a saracilor" in anul 1883, toata viata si munca sa au gravitat in jurul acestui proiect. Lucrarile au inaintat greu, fondurile provenind numai din donatii sporadice.

Tarziu dupa amiaza, dupa ce si-a terminat treaba, Gaudi a plecat, ca de obicei, pe jos, in plimbare catre biserica St. Philipp Neri. Pe 7 iunie 1926 a fost calcat de o masina in timp ce traversa strada. Imbracat fiind in hainele sale de munca, a fost dus la spitalul saracilor, unde a murit peste trei zile, pe 10 iunie 1926.

"O lunga procesiune funerara a urmat ramasitele sale pina la cripta din Sagrada Familia, unde a fost inmormantat - prieteni, muncitori, intelectuali si oameni din oras care l-au cunoscut, iubit si admirat atata vreme…"

La Traviata

Am avut ocazia sa vizionez acest spectacol la Opera Nationala din Bucuresti de curand, chiar duminica trecuta(9 martie 2008)si, nu in mod surprinzator(evident), am ramas cu un gust chiar placut. Povestea in sine este impresionanta,dar la maretia spectacolului contribuie in mod decisiv talentul muzical si actoricesc al interpretilor si eforturile de organizare.Numarul personajelor este coplesitor,decorurile sunt deosebit de sugestive, ca sa nu mai vorbim de intensitatea cu care artistii intrau in pielea personajelor si transmiteau o gama variata de sentimente:de la iubire la ura,de la tandrete la furie si dispret.O recomand cu caldura oricui doreste un spectacol de calitate.
In continuare,consider ca ar trebui sa fac un scurt rezumat al actiunii acestei piese,poate va faceti o idee mai exacta.
Actul I
Petrecere în saloanele Violettei Valery, din Paris. Un grup de oaspeţi, întârziaţi, soseşte de la Flora Bervoix; printre ei Baronul Douphol, Marchizul d'Obigny şi Gastone, ce recomandă gazdei pe prietenul său Alfredo Germont. Acesta îi mărturiseşte Violettei că o iubeşte, în tăcere, de multă vreme. Tânăra este surprinsă, nefiind obişnuită cu asemenea mărturisiri sincere din partea acelora care o înconjurau. După plecarea oaspeţilor, rămasă singură, Violeta începe să viseze la Alfredo. În cele din urmă, se hotărăşte să renunţe la viaţa de plăceri deşarte şi să aparţină doar acestuia.
Actul II
Tabloul I
Alfredo şi Violetta trăiesc fericiţi, retraşi la ţară, în apropiere de Paris. Aflând de la camerista Annina că Violetta şi-a vândut bijuteriile pentru acoperirea cheltuielilor necesare întreţinerii conacului, Alfredo pleacă în grabă la Paris, să procure bani. În absenţa sa, apare Giorgio Germont, care îi cere Violettei să-l părăsească pe Alfredo, deoarece logodnicul fiicei sale nu este de acord cu această "legătură imorală". După o grea luptă sufletească, Violetta hotărăşte să renunţe la iubirea sa şi pleacă la Paris, lăsând o scrisoare prin care comunică hotărârea de a se întoarce la viaţa de petreceri. Revenind, Alfredo nu se lasă convins de rugăminţile tatălui său de a se întoarce acasă, în sânul familiei. Găsind pe masă o invitaţie de la Flora, pleacă în fugă spre Paris, unde ştie că o va găsi pe Violetta.
Tabloul II
Bal în casa Florei Bervoix. Printre alţi invitaţi, la masa de joc se află şi Alfredo. Intră Violetta la braţ cu baronul Douphol. Între baron şi Alfredo izbucneşte o ceartă, ce tinde spre duel. Violetta îl imploră să nu-şi rişte viaţa. Alfredo este de acord, cu condiţia ca Violetta să se întoarcă la el. Ţinându-şi promisiunea făcută lui Giorgio Germont, Violetta îi mărturiseşte lui Alfredo că îl iubeşte pe Douphol. Într-un acces de furie, Alfredo o jigneşte şi este provocat la duel de către baron.
Actul III
Părăsită de toţi prietenii, ajunsă în pragul mizeriei, Violetta zace pe patul de suferinţă. Doar Annina şi Doctorul Grenvil, rămaşi credincioşi, caută să-i dea curaj. Pe neaşteptate apare Alfredo, care a aflat între timp adevărata cauză a despărţirii lor şi s-a convins de nevinovăţia Violettei. Din nou, cei doi tineri ţes planuri pentru o viaţă fericită. Soseşte şi Giorgio Germont care, preţuind nobleţea sufletească a Violettei, este acum de acord cu căsătoria lor. Dar, prea târziu... Boala necruţătoare nu iartă şi Violetta se stinge în braţele lui Alfredo, pe care l-a iubit atât de mult...

Va mai pot spune ca aceasta opera este inspirata din romanul lui Alexandre Dumas fiul,"Dama cu camelii".Romanul este unul autobiografic,autorul sau indragostindu-se de o curtezana(in limba italiana, "la traviata" insemnand "curtezana").Apoi,cartea a devenit subiect de inspiratie pentru Giuseppe Verdi.

Eadweard J. Muybridge
Muybridge a fost un fotograf englez al secolului al XIX-lea, cunoscut indeosebi pentru tehnica de a folosi mai multe aparate fotografice pentru a capta imagini, pe care apoi le reunea intr-un “motion picture”. Mai mult, Muybridge s-a folosit de zoopraxiscop pentru a proiecta imagini dinamice inainte de introducerea bezii de celuloid.

Articolul ce urmeaza trage o usoara paralela intre Muybridge si alte forme de proiectie.

“Mitul pesterii”; ratiunea lui
Platon
PROIECTIE SI ANIMATIE


Introducere
Proiectarea pe o suprafata plana…nimic mai simplu! Totusi, “motionless pictures”, ca sa folosesc termenul oarecum consacrat, capata vigoare si capteaza un mai mare interes cand eliminam din suppositio materialis terminatia “less”. Cu alte cuvinte, preacunoscuta sintagma “motion pictures” iese la iveala.
Putin importa pentru subiectul de fata unde, cand si cum s-a ajuns la proiectii, pe de o parte, si la animatii, pe de alta parte. Acest lucru il datorez faptului ca asemena informatii pot fi obtinute, in cel mai rau caz, printr-o succesiune scurta de clickuri; urmez scopul de a scurta poliloghia pe cat posibil...propun spre discutie o alta tema legata de proiectie si animatie, o tema, insa, mai delicata, insa de buna seama fascinanta, pe care am s-o descriu dupa cum urmeaza.

Tema
In lucrarea sa “Republica”, Platon scrie “Mitul pesterii” (desigur, denumit asa ulterior, de analisti), caruia ii urmeaza o discutie intre Socrate si Glaucon. Atasez un fragment deosebit de interesant din “Mitul pesterii” spre a fi citit. Mentionez ca acest fragment se gaseste intr-un context mult mai complex, si anume, o alegorie expusa de Socrate, urmarind atingerea notiunii de “filosof”/”filosofie”. Nucleul acestei alegorii, precum si al discutiei ce ii urmeaza, este educatia, sau, mai degraba, actul de educare, “educare” avand aici sensul de “scoatere din ignoranta”; cele doua parti alcatuiesc impreuna “Cartea a saptea” (“Book VII) a “Republicii” (“Plato Republlic”).
Citirea intregii alegorii si stabilirea analogonurilor si analogatelor ei necesita mult timp, de aceea am ales sa citez doar fragmentul respectiv; tin sa mentionez, cu emfaza de rigoare, ca portiunea acesta de text trebuie vazuta ca o “coincidenta”. Mai exact, scopul lui Platon trebuie inteles clar si separat de vreo asertiune cum ca s-ar referi cumva la ceea ce am putea numi “tehnici cinematografice” s.a.m.d.
Cu toate acestea, sustin ca Platon (secolele IV-III i.H) a avut o “viziune artistica” impresionanata in alegoria sa!

N.B.
Textul atasat este o traducere aproximativa, asa cum am gasit-o pe Internet. O traducere exemplara si, pare-se, foarte apropiata de original (care, amintesc doar in treacat, e scris in graca veche!) este cea a lui G.M.A. Grube (in engleza).

Concluzie
Imi place sa afirm ca Platon “le-a luat-o inainte fratilor Lumière, cu proiectia sa “antica””. Cat priveste animatia, analogia am descoperit-o in schimbarea pozitiei obiectelor ce sunt “proiectate”. I.e., ele nu sunt “deplasate” printr-o singura miscare de translatie, ci li se schimba pozitia, fara a se evidentia pozitiile intermediare intre cea initiala si cea finala, sau, mai exact, intre prima si a doua, a doua si a treia, etc. Pentru o mai mare rigoare, am sa dau spre cercetare linkul unde se poate gasi textul intreg in romana, insa recomand cu mare caldura celor interesati textul in engleza.

Link pentru textul in romana: http://www.agonia.ro/index.php/prose/105935/index.html

Link pentru un text in engleza (nu cel al lui Grube): http://www.prometheus.cwc.net/republc7.htm

Fragmentul destinat discutiei:
“Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii (1). În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”Glaucon: „Văd”- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?- Necesar.- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?- Pe Zeus, nu cred!- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.- E cu totul obligatoriu.”