Francesc Pujols si logoreea lui despre Gaudi

Acolo jos, sub imagine, scrie ca este o " vedere axonometrica ideala a catedralei Sagrada Familia, realizata de Francisco Valles".



Dupa cum am promis, iata eseul lui Francesc Pujols, “La Visió artistica i religiosa d’En Gaudi”, publicat in 1927. Pentru cei care nu sunt la curent, promisiunea am facut-o cu ocazia articolului Anei despre Gaudi, care mi-a amintit de acest eseu si de pretentiile, deplasate dupa mine, ale lui Pujols cum ca Gaudi ar fi de incadrat in sistemul pantologic, iar opera sa, de tratat in mod “ezoteric”. Cum o veni asta?
Eseul imi pare, de asemenea, ingrozitor de greoi pentru ca Pujols uita sa mai puna si punct si ii tot da inainte fara pauza, dupa cum veti observa. Imi cer scuze pentru lipsa de diacritice, dar nu am cele necesare pentru a redacta cu diacritice.

“Marile orgi din Barcelona
S-a spus, pe buna dreptate, despre acest mare constructor al arhitecturii ca era un poet al pietrei, la fel cum am putea spune ca era doar un muzician al linistii care insoteste arhitectura si al vantului care, lovindu-se de piedicile pietrelor si zidurilor, canta cu sonoritati foarte diferite de cele de la edificiile unor arhitecti moderni, contemporani cu Gaudi, pe cale de a fi uitati, era un muzician si fiindca, asa cum ne spune, concepuse un sistem de clopote tubulare care, actionate de o claviatura, ar fi sunat in toate clopotnitele turnului, in numar de cincisprezece sau douazeci, creand armonii care urmau sa se auda in toata Barcelona dimineata, la amiaza si seara;acest mare constructor, sculptor al arhitecturii, care nu s-a multumit sa introduca numeroase figuri din lumea organica specifica sculpturii, dupa cum anorganicul este specific arhitecturii, dadea, am spus-o si o repetam, calitate organica conceptiei asupra ansamblului, precum in detaliile edifiiilor pe care le construia, mai ales cele mai recente; acest mare constructor ar putea fi numit pictor, nu numai datorita proiectarii unui intreg templu policrom, ci inca si mai mult pentru edificiile unde a facut, cum bine stim cu totii, combinatii decorative de culoare, obtinand fineturi purissime care se topesc sub ochi, cand le privim, ca zaharul in gura; acest mare constructor este arhitectul care, admirand si venerand intreaga viata, ca putini altii, arta greaca, dupa cum s-a spus, ne-a lasat un edificiu ca Sagrada Familia, despre care un birjar a spus intr-o zi- manandu-si calul, cu haturile si biciul intr-o mana, si intorcandu-se spre vizitatorul pe care il insotea la templu, in timp ce acesta din urma contempla, asezat in birja oprita, sublimul fragment al catedralei lui Gaudi- ca era o fatada in intregime facuta din pietre fixate cu mana i ciocanul, ceea ce am auzit si noi insine in timpul uneia din frecventele vizite pe care le-am facut, le facem si le vom face la fragmentul de fatada a acestui templu care nu va fi, poate, nicicand terminat si care face sa cante linistea din Camp de l’Arpa, locul unde se ridica acest templu modern. Gaudi, cu limbajul sau pe cat de concret, pe atat de simbolic, numea acesta fatada Poarta Vietii sau a Nasterii, iar acolo sunt cocosi si gaini ca la poarta unei ferme, in timp ce cealalta fatada laterala, opusa, ar fi Poarta Mortii, iar portalul principal al templului, Poarta Invierii, si Gaudi ni le explica si ni le infatisa la fel de clar ca si cum ar fi fost deja terminate si am fi putut intra si iesi, caci, cum am spus si vom repeta, pentru a pune punct final viziunii artistice pe care am comunicat-o, inainte de a trece la viziunea religioasa, era omul tuturor posibilitatilor si cand se gandea la ceva era ca si cum ar fi facut si terminat acel lucru.

Dorinta de putere in Art nouveau
In orice caz, lasand la o parte stilul nostru care nu este, in fond, decat o propaganda plina de acea sfanta insistenta pe care o recomanda admirabilul nostru Eugenio d’Ors acum cativa ani, propaganda in favoarea ideilor noastre stiintifice si a idealurilor fundamentale ale Cataluniei, vom spune despre stilul arhitectului ca, daca e evident ca un oras construit sub auspiciile conceptiei arhitecturale ale lui Gaudi, pe baza marelui sau stil monstruos, baroc si contorsionat, cu strazi, piete, edificii si gradini monstruoase, baroce si contorsionate, ca Park Gűell, casa Milasi Sagrada Familia, este, in egala masura, evident ca ar fi fost cel mai viu, esteticeste, dintre toate orasele moderne care, dupa cum stim cu totii, sunt construite mecanic si matematic ca o opera stiintifica, fara alta cautare estetica in afara acedemismului, iar celor care, dipusi deja sa inchida ochii pentru a nu mai vedea viziunea artistica pe care aceasta idee ar putea-o provoca, ne vor spune ca un oras “gaudian” ar fi fost oribil si exorbitant le vom raspunde ca nu stim de ce se mira ca un oras modern isi contorsioneaza si deformeaza stilul arhitectural pentru a gasi esenta vie si sclipitoare a emotiei estetice fundamenale, tocmai in aceste timpuri moderne care, cum bine stim, au contorsionat poezia, muzica, pictura si sculptura pentru a regasi mentionatul element estetic, pe care-l pierduseram prin aplicarea rece si corecta a canoanelor academice, lasand arhitectura lui Gaudisa-si asume de una singura realizarea in arhitecura a tot ce se facuse colectiv si cu succes in toate celelalte arte frumoase.
Daca in epoca lui Wagner si Cézanne, care si-au contorsionat viziunile muzicale si picturale, spargand canoanele muzicii si, respectiv, ale picturii italiene, in epoca lui Strauss si Stravinski in muzica, a lui Picasso in pictura, fara a-i mai numara pe cei care i-au urmat si i-au imitat in poezie si sculptura, care, in aceasta miscare si in aceste tendinte, sunt doua arte lipsite de initiativa deformarii canoanelor si limitate la a urma lectiile si exemplele practicate in muzica si pictura, primele care s-au aruncat in aventura artistica a timpurilot moderne, asadar daca intr-o asemenea epoca nu consideram foarte natural si consecvent un oras cum l-ar fi conceput si construit Gaudi daca ar fi fost lasat, e ca si cum nu l-am considera natural in plina epoca a civilizatiei primitive, cand arta determina deformarile si monstruozitatile pe care le cunoastem si le-am cunoscut de-a lungul istoriei artei in productia navalnica a popoarelor primitive care, cu siguranta, fac in feliul lor acest stil pentru ca mai mult nu stiu(...).
In timp ce Wagner, Strauss si Stravinski cautau forme noi in muzica, intorcandu-se la conceptia primitiva a artei (...) Gaudi, mut ca piatra, fara sa spuna nimic, facea acelasi lucru, urmand acelasi ritm al tragediei artistice moderne revolutionare pentru a se intoarce la principiile fundamentale ale tuturor popoarelor(...).
Putem aduga (...) ca Wagner, Cézanne si ceilalti inovatori care cautau traditia estetica vie a fundamentelor emotiei sensibile au operat deasupra unui munte de autori care, inovand lent, au pregatit zi dupa zi revolutia artistica din secolele XIX si XX. (...) Gaudi a inceput revolutia de unul singur, in Barcelona, fara predecesori nici acolo, nici aiurea, caci stilurile moderne pe care le urma si le imita, cum le urma si pe cele din timpurile vechi, nu erau stiluri care sa lupte pentru esenta estetica de care am vorbit si care a fost aspiratia suprema a acestei sensibilitati, iritata de moartea stiintifica a operei de arta; situand Catalunia in istoria artei cum am putea-o situa pe o harta, gasim un Gaudi facand, doar cu geniul sau, ceea ce toate geniile din celelalte tari si din clelalte ramuri artistice au facut rezumand si perfectionand eforturile artistilor care le precedasera.”
Gata. Greu, nu?! Da, eseul nu e, cu siguranta, o lectura prea usoara. Gasesc, de altfel, ca are niste rezonante de discurs politic obosit date naibii!
As vrea sa deschid o discutie cu privire la continutul acestui articol. Mai exact, care e parerea voastra despre contributia lui Gaudi la “revolutia in arta”, care e parerea voastra despre conceptul de “revolutie in arta” in secolele XIX-XX si, mai ales, ceea ce acuza Pujols ca ar fi “rece”, anume canonizarea artei, chiar asa-i?