"Ratiunea adormita produce cu siguranta monstrii. Dar si ratiunea infometata produce tot monstrii." (Francisco de Goya)
"Pentru a putea să-şi dezvolte geniul, a trebuit să rişte ca arta lui să înceteze să mai placă" (André Malraux)
"În mormântul lui Goya se odihneşte vechea artă spaniolă, universul pierdut pentru totdeauna al toreadorilor, majos şi manolas, universul călugăriţelor, contrabandiştilor, bandiţilor şi vrăjitoarelor, întregul folclor bogat al peninsulei" (Théophile Gautier)
"Tot ceea ce îi datorează arta modernă a rămas în deplină opoziţie cu pictura academică şi neoclasicistă a epocii" (Pierre Gassier)
"Pentru a putea să-şi dezvolte geniul, a trebuit să rişte ca arta lui să înceteze să mai placă" (André Malraux)
"În mormântul lui Goya se odihneşte vechea artă spaniolă, universul pierdut pentru totdeauna al toreadorilor, majos şi manolas, universul călugăriţelor, contrabandiştilor, bandiţilor şi vrăjitoarelor, întregul folclor bogat al peninsulei" (Théophile Gautier)
"Tot ceea ce îi datorează arta modernă a rămas în deplină opoziţie cu pictura academică şi neoclasicistă a epocii" (Pierre Gassier)
Francisco de Goya: Bătrânele sau Timpul (Hasta la Muerte), 1808-1810 - Musée de Beaux-Arts, Lille
Inceputuri
Francisco de Goya s-a născut la 30 martie 1746 la Fuendetodos, un mic sat în Aragon, în nordul Spaniei. Curând familia se va stabili la Zaragoza - capitala provinciei Aragon. Goya urmează şcoala la iezuiţi, după care intră ca ucenic în atelierul pictorului José Luzán Martinez, la care îşi va exersa arta desenului copiind gravuri. În 1763, încearcă să se înscrie în Academia Regală San Fernando din Madrid, dar este respins. Îşi continuă formaţia artistică sub îndrumarea lui Francisco Bayeu pentru ca, în 1773, să se căsătorească cu Josefa, sora mai mică a maestrului său. Goya va mai încerca încă o dată să fie primit în Academia San Fernando în anul 1766, dar va fi din nou respins (în 1795 va fi numit director al acestei instituţii !).
Perioada de creatie
Din 1774, Goya face parte din echipa de pictori care, la Madrid - sub conducerea lui Francisco Bayeu - pregăteau proiectele de goblenuri destinate palatelor regale de la Madrid şi Escorial. În scurtă vreme, începe însă să picteze după propriile sale idei. Astfel, în anul 1781 pictează altarul bisericii San Francesco el Grande din Madrid. După ce în 1783 pictează portretul contelui Floridablanca, acesta îl introduce în sferele cele mai înalte şi îl prezintă tânărului frate al regelui, Don Luis, care îi solicită pictorului executarea portretului familiei sale. Începând din anul 1785, Goya va fi preferatul principelui Osuna, care îi comandă mai multe lucrări, devenind, alături de rege, cel mai mare mecenat al artistului. Recunoaşterea oficială va veni în anul 1786, când devine pictor al Curţii Regale, cu o rentă de 15.000 reali pe an. În 1788, noul rege al Spaniei, Carol al IV-lea, îl menţine pe Goya în funcţia dobândită.
În anul 1792, artistul se îmbolnăveşte de o maladie care ne este necunoscută. După convalescenţa petrecută în Andaluzia, se întoarce la Madrid, dar este şi rămâne surd. Boala a influenţat starea fizică şi psihică a pictorului, care se reflectă în arta lui: aceasta câştigă în forţă interioară şi devine expresivă, răpitoare. Abia acum se naşte adevăratul geniu al lui Goya.
În anul 1795, Goya o cunoaşte pe Ducesa de Alba. Frumoasa doamnă, care rămăsese văduvă, îl invită la reşedinţa ei din Andaluzia, la Sanlácar, situată în apropiere de Cadix. Ducesa se dovedeşte totuşi inconstantă în sentimente, şi idila nu durează mult. Creaţiile lui Goya din această perioadă dovedesc un ascuţit spirit critic până la maliţiozitate, cu penelul său îşi va bate joc de toată lumea, chiar şi de persoanele regale. O dovadă în acest sens fiind de pildă celebrul tablou Portret al familiei lui Carol al IV-lea, realizat în anii 1800-1801. Artistul priveşte monarhia spaniolă cu un ochi lucid. Scriitorul Ernest Hemingway exclamă la vederea tabloului: "Pe fiecare din aceste chipuri Goya a imprimat dispreţul pe care îl nutreşte pentru ei. Trebuie să fi geniu pentru a-l putea convinge de contrariu pe rege, prea prost de altfel pentru a observa că pictorul curţii îl condamnă în ochii întregii lumi". Într-adevăr artistul expune pregnant vanitatea şi mediocritatea persoanelor portretizate.
Francesco de Goya: Familia lui Carol al IV-lea, 1800-1801 - Museo del Prado, Madrid
În afara tablourilor executate la comandă, pictorul realizează şi gravuri pe cicluri tematice. În "Los Caprichos" ("Capriciile", 1797-1799) - într-un număr de optzeci de gravuri - artistul prezintă fantasme care prind viaţă când raţiunea adoarme şi voinţa omului este guvernată de prostie, mârşăvie, durere sau dorinţe neînfrânate. În anii 1810-1815 urmează un al doile ciclu, "Los desastres de la guerra" ("Ororile războiului"), în perioada războiului cu Franţa napoleoniană şi a înăbuşirii sângeroase a revoltei populaţiei din Madrid. Represiunea răsculaţilor va face obiectul a două tablouri celebre: 2 mai 1808 - Masacrul de la Madrid, (1814) şi 3 mai 1808 - Împuşcarea revoltaţilor madrileni, (1814).
La Maja Desnuda, 1799-1800 - Museo del Prado, Madrid
La Maja Vestida, 1800-1803 - Museo del Prado, Madrid
Omul de geniu Francisco de Goya
La sfârşitul anului 1807, armatele franceze ocupă Spania, împăratul Napoleon aşează pe tronul Spaniei pe fratele său Joseph. La fel ca mulţi contemporani din toată Europa, Goya a crezut la început că domnia lui Napoleon va duce la răspândirea ideilor revoluţionare şi la democratizarea Spaniei. Aceste speranţe sunt şterse de războiul care va dura până în anul 1814, până în momentul retragerii trupelor franceze. După întoarcerea la tron a regelui Ferdinand al VII-lea, artistul trebuie să demonstreze că în timpul guvernării franceze a rămas fidel coroanei spaniole. Ultima lucrare care i-a fost comandată de rege- un tablou destinat catedralei din Sevilla - va fi executată în anul 1817.
Pe 20 iunie 1819 moare soţia pictorului, Josefa. Un an mai târziu, se va muta lângă Madrid, unde îşi cumpără o casă, pe care o va denumi cu umor negru "Quinta del Sordo" ("Casa Surdului"), însoţit de Leocadia Weiss, devenită tovarăşă de viaţă după moartea Josefei. Artistul trăieşte izolat de lume, stilul său devene grav, satira din tabloul Bătrânele (sau Hasta la Muerte, 1808-1810) capătă trăsături macabre într-un ciclu (1821-1823) de paisprezece scene înfiorătoare: "Doi bătrâni mâncând supă", "Saturn devorându-şi copiii" etc., care produc o impresie extraodinar de deprimantă, adeseori de-a dreptul insuportabilă. În creaţia lui, drumurile artei şi ale frumuseţii s-au separat, temele pictate necesitau alte categorii estetice, incluzând şi "urâtul". Privirea artistului transformă oroarea realităţii în opere pline de dramatism şi cruzime.
"Din ce cauză voi muri ?", gravură din ciclul Los Caprichos, 1797-1799
5 comentarii:
Am intalnit deseori numele lui Goya tot citind prostii despre psihologie care nu se dau la olimpiada. Creieru-mi limitat ma impiedica sa fiu foarte coerenta, asa ca imi cer scuze daca ma "esprim" cu stangul; ma straduiesc si eu... E cam asa: dupa Goya au intors privirea o gramada de analisti ai celor psihice, bine, nu ca sa-l analizeze pe el sau alte bazaconii, nici vorba! Jung, in particular, a scris cate ceva; in fine. E vorba de un intreg tipar psihologic care s-a format in baza tiparului picturilor lui Goya. Acest tipar, insa, nu trimite, ca Kretschmer sau Sheldon, la psohlogie, ci la temperamente, iar nu comportamente, psihopatologice. Zic temperamente, pentru ca astea-s innascute si neutre, si zic psihopatologice, pentru ca astea-s innascute doar partial. Asta zic aia pe care i-am citi eu, nu eu! Asa. Mai departe. Aceste temperamente de le zice ca le-au inventat caracterizarea dupa ce au vazut picturile lui Goya, sunt tare dubioase. De altfel, picturi de-ale lui Goya intra deseori in componenta unor tratamente psihiatrice clinice. E o treba cam ca in filmele alea de le zice "psihologice" in batjocura, respectiv, sunt cazuri de bolnavi mintal (de unde si componenta patologica) care fac si dreg. Iar daca doftorii ai norocul sa prinda unul din aia la clinica si sa-l transforme in "subiect" ca sa faca cercetare pe el, deseori constata ca intra intr-o tipologie din astea luate dupa Goya. Are ea o denumire, dar imi scapa, promit sa caut si sa gasesc cat de curand. Si in functie de latura pe care se manifesta boala (empatica/afectiv-simpatectica/a necesitatii etc), se apuca nenii doctori sa prescrie fel de fel de tratemente, multe din ele, cum ziceam, cu picturi de-ale lui Goya (si de-ale altora, la o adica). Personal, nu prea-s de acord cu transformarea unor picturi, carevasazica a unei forme de arta, in instrumente de curatire a cutaror boli patologice. Intre noi fie vorba, parerea mea e ca ele sunt doar de forma numite "tratamente de vindecare", pentru ca asemenea boli mintale de regula nu prea se vindeca, ca doar de aia le zice ca-s innascute; cred ca doftorii doar urmaresc sa vada ce se intampla dintr-o curiozitate tampita si fara de finalitate adaptiva. Astept pareri. Oricum, imi place tare articolul, e asa frumos scris ca l-am citit cu foarte mare placere si l-am si asimilat. Multam fain, in plan personal!!
Multumesc...mie imi place modul in care isi "motiva" operele "grotesti"...dupa cum se poate vedea in primul citit din articol.
si mie imi place goya.....gravura''Din ce cauza voi muri'' mi se pare lugubra,imi da fiori...
Cine confunda arta lui Goya cu psihologia,psihanaliza sau oricare alta "stiinta" nastrusnica, de genul asta , are nevoe el insusi de "stiinta" in cauza. Si daca am reusit cu gratie, sa creez o aparenta antiteza,inca de la prima fraza, ei bine, am facut-o intentionat...ca un soi de razbunare pe acei distinsi domni... care vor sa-si asocieze cautarile cu nume mai mult sau mai putin celebre si care nu in ultimul rand imputineaza, mutileaza, nimicesc, prin acele bajbaieli bizare, diferite opere de arta. Spun razbunare ptr ca sunt deacord cu mafioso, atunci cand spune ca acele incercari de vindecare nu au finalitate...
Goya a fost un geniu! stiu, este ceva universal acceptat, dar acesta, in opinia mea a fost "mai" poet, mai filozof, mai curajos, decat majoritatea pictorilor de calibrul sau, atinsi atat de grav de aripa geniului. Ceea ce poate nu au inteles cei care au facut un "Caz" din opera sa, este ca nu el era in mod necesar chinuit, angoasat, introverit, obsedat de intunecimi de nepatruns,etc, adica intr-un cuvand nebun rau, ci lumea in care traia era asa...Eu cred ca a pictat asa, ptr ca asta a vazut: o lume mutilata, chinuita, atinsa de ticalosenie, cruda, bantuita de demoni, fantome si alte dracovenii. Iar cand stai ani in sir si analizezi cu atata incrancenare lumea, asa cum o face un artist autentic, lumea se va impregna nu numai in opera ci si in viata artistului, ptr ca in definitiv sunt una si aceasi...Nietzsche avea dreptate cand spunea:"dacă te uiţi adânc în abis, se reflectă şi abisul în tine... "
Toate metaforele, ironiile lui Goya sunt de cele mai multe ori cumplite, intunecate, atinse uneori chiar de diavolism ptr ca pur si simplu asa au fost timpurile in care a trait...de aceea am spus ca fost mai filozof mai poet, mai curajos, ptr ca el, cred ca a reusit sa surprinda, sa desrcrie cel mai bine intunecimea acelei lumi satanice, de la inceputul sec Xlll, toate acestea cu un curaj nebun, in nasul inchizitiei.
In opinia mea o opera de arta nu este dincolo de cel care o priveste...daca privitorul nu este in masura sa se instraineze, sa se daruiasca acelei opere de arta, ca intr-un soi de dialectica nebuna, ca apoi s arevina pe pozitia initiala, dar patat de trairile, emotiile, incordarile acelei opere, am convingerea ca adevaratul mesaj, fumusetea, magia, acelei operei, toate acestea vor ramane o taina.Mai putin pretios spus, daca nu posezi, in clipa cand privesti, acel frumos launtric, in asa fel incat sa rezonezi cu frumesetea acelei opere, iti ramane doar sa tragi concluzia ca Goya este un "Caz" si daca esti si mai spectaculos sa creezi din asta si un tipar psihologic, direct proportional cu "frumosul" tau launtric si putinta de intelegere...
Trimiteți un comentariu